Martin Millar a castigat in anul 2000, sub pseudonimul de Martin Scott, World Fantasy Award pentru romanul „Traxas” o imbinare de povesti fantastice cu aventuri in care se impletesc destinele orcilor, elfilor si oamenilor. Romanul „The Good Fairies of New York” ( titlul orig. ) aparut in colectia LIT a editurii Tritonic, a fost publicat pentru prima oara in anul 1992 urmarind aventurile mai multor zîne scotiene naufragiate in aglomeratia urbana a orasului New York, putand fi etichetat ca un roman de natura fantasy-urbana. Cartea cuprinde si o introducere semnata de renumitul Neil Gaiman, stilul abordat de Millar aducandu-mi aminte de „Good Omens” a lui Terry Pratchett si Gaiman, si probabil nu am fost singurul care a observat acest lucru. Totusi, cred ca e mai aproape de stilul lui Prattchet, caruia, spre rusinea mea inca nu i-am citit romane din lumea Discworld, insa din ce am vazut la o rasfoire a  traducerii Corintice presupunerea ar sta in picioare.

Este clar inca din start ca autorul s-a concentrat, in special, asupra dialogurilor si a actiunii, urmarind antrenarea cititorului intr-un vartej de intamplari si situatii neobisnuite omului de rand cu scopul evident de a starni zambete prin orice mijloc, cuprinzand aici, discutiile dintre personaje, descrierile, situatiile prezentate. Din acest motiv atat personajele umane cat si zînele sunt schitate sumar iar intriga, uneori, are de suferit sub directa influenta a inconsistentei si a lipsei unor evenimente cu adevarat notabile.

Pe scurt, actiunea se concentreaza in jurul stradaniilor a doua zîne scotiene prietene, ce apartin unor clanuri diferite ale caror tachinari si neintelegeri le-au bagat in bucluc, silindu-le sa-si paraseasca meleagurile natale si sa se refugieze in imensitatea orasului New York. Intr-un alt plan, un alt grup de cinci zîne a fugit, de asemenea de pe plaiurile scotiene, insa din cu totul alte motive decat cele de mai sus, printre ele aflandu-se si doi reprezentanti de seama ai casei regale, baiatul si fata imparatului, fugiti ca urmare a instaurarii unui regim totalitar in regat. Savoarea cartii sta in dialogurile si intepaturile dintre cele doua zîne ce ajung deseori la cutite, si, daca mai mentionam ca acestea obisnuiesc sa traga foarte des la masea cu consecinte evident nefaste pentru ele ne dam seama ca scriitorul a sperat sa-si atraga cititorii tocmai prin imbinarea acestor elemente.

In cazul meu, schimbarile foarte dese de ritm si situatii, in mare masura repetitive, ce apar in decursul actiunii m-au solicitat in plus, iar abundenta personajelor, cel putin in partea de inceput a cartii nu m-a ajutat deloc, fiind destul de suparatoare, si, impreuna cu unele neconcordante la nivelul dialogurilor in care parca scriitorul uita ce a zis mai sus intregesc tabloul nemultumirilor personale. In ceea ce priveste conditiile grafice in care s-a publicat romanul, acestea s-au mai imbunatatit fata de anii anteriori, poate depinde si de colectie, optandu-se spre o modalitate de asezare in pagina mai aerisita.
In final, as accentua ca din cate am observat pe internet, in exterior dar si in blogosfera romaneasca, cartea a fost destul de bine apreciata de catre cititorii, insa pentru mine, nu a fost o experinta deosebita si as incadra-o in seria lecturilor usurele cu un sfarsit previzibil, ce se pot parcurge la orice ora din zi sau noapte de catre cititorii fara pretentii prea mari.