Căutare

Cititor SF

…unde cititorii dau cu parerea si alte obiecte contondente…

luna

Decembrie 2008

Coltii – Ciprian Mitoceanu

mitocDesi ne-am propus prin tematica blogului sa urmarim aparitiile sci fi, fantasy si horror,  de pe piata, uneori motivati de alte lucrari reusite ale scriitorilor, se poate intampla sa aruncam cate un ochi si pe alte carti care nu se incadreaza neaparat in vreunul din genurile enumerate mai sus. Este si cazul romanului de fata, „Coltii„, aparuta in 2008 si scrisa de Ciprian Mitoceanu, ce se pare ca nu este la prima isprava de acest gen, publicand si alte romane insa sub pseudonim, atragandu-mi atentia prin povestirile prezente in revista online Nautilus, „Amendamentul Dawson„, „Ultimul Adam” si „Stare de bine” . Acesta a terminat studii in specializarile, Istorie-geografie, Istoria statelor din SE Europei, devenind in 2007 prin absolvirea Universitatii Bucuresti, profesor documentarist. In momentul de fata preda istoria si geografia la scoala cu clasele I-VIII din localitatea, vestita la noi pe blog, Mileanca.

Actiunea romanului se petrece in mama Rusia si graviteaza in jurul a doi vecini, Piotr Ivanovici, considerat nebun de catre multi, atat din pricina infatisarii sale si a privirii mai putin binevoitoare rezervata celor din jur cat si prin prisma indeletnicirilor, din spatele curtii sale, indeletniciri nu prea „crestine”, si Felix Razgul, proaspat vice-presedinte la o fabrica moscovita, cu un nivel social mult peste cel al vecinului sau. Mai avem si alte personaje insa accentul este pus pe neintelegerile ce se ivesc intre cei doi barbati, fiecare dintre cei doi cu o personalitate puternica, o scanteie, o actiune intamplatoare fiind cea care declanseaza confictul final. Conflict ce escaladeaza rapid, fiind doar un pas pina la varsare de sange.

Coltii, din ce aflam la inceputul romanului are la baza o intamplare petrecuta in cotidianul colorat, al propriei noastre tari. Cartea incepe cu un „Epilog” ce se intinde de-a lungul intregii carti si suspectez o posibila greseala la tehnoredactare (ceea ce in cazul editurii de fata nu mai mira pe nimeni). Sau poate exista o alta explicatiune. Sau poate nu.

Avem in fata un thriller clasic bine construit si dozat, si chiar daca personajele nu au o adancime profunda si nu sunt prezentate chiar in amanunt, cred ca, din ceea ce ni se ofera, se desprind in mod natural motivatiile si aspiratiile fiecaruia dintre eroii romanului. Este o carte de weekend, placuta la lectura, fara poticneli, fara inconsistente vizibile in planul intrigii sau fraze invelite pompos, fara adjective aruncate la nimereala, antrenanta, coerenta la toate capitolele, mentinand un nivel ridicat al suspansului de-a lungul intregii lecturi. In ciuda lipsei rasturnarilor evidente de situatie, intamplarile sunt narate de asa natura incat esti prins inca de la inceput in jocul scriitorului si nu  poti lasa din mina cartea pina la finalul ne/asteptat. Final, in care, anumite detalii sunt trecute in revista rapid, nefiind accentuate si prefigurind, din concluzia pe care am putut-o trage dar si din alte surse (ca sa nu imi acord prea multe merite), o continuare a romanului.

Atmosfera este bine intretinuta, cititorul fiind introdus cu usurinta in problemele si viata dura a moscovitilor, luand cunostinta de greutatile si descoperind in spatele acestora adevaratele resorturi motivationale ce imping personajele sa actioneze, si sa-si ia destinul in propriile maini, renuntand la factorul intamplarii. Coperta mi se pare reusita si expresiva si este cu atata mai potrivita cu cat se reflecta cu usurinta in continutul cartii reusind o performanta pe care putine edituri tind sa o mai atinga in ziua de azi.

Actiunea este cea care primeaza, fiind alimentata, in mod evident, si cu cele mai multe resurse de catre scriitor, asa ca cineva care se asteapta la o asemenea lectura, „Coltii” lui Ciprian Mitoceanu, nu il va dezamagi in mod sigur.

Anunțuri

Stăpânul Cântecelor – Orson Scott Card

stapanul-cantecelorOrson Scot Card a ramas vestit, in Romania cel putin, pentru „Ender’s Game” (1985) si continuarile „Speaker for the Dead” (1986) si „Xenocide” (1991) – traduse si in colectia Nautilus a editurii Nemira – primele doua castigand atat premiul Hugo cit si pe cel Nebula, si transformandu-l pe Orson Card in singurul scriitor ce a reusit performanta de a primi ambele premii, la intervalul a doi ani consecutivi. „Stapanul Cintecelor” a fost scrisa in anul 1980, fiind rasplatit in 1981 cu premiul Hamilton-Brackett Memorial, necunoscut „muritorilor” de rind pentru ca este un premiu decernat pentru cele mai bune carti sci fi ale reprezentantilor comunitatii mormonilor. Daca vreti sa stiti cu ce sa mananca aceasta miscare religioasa puteti consulta si articolul de pe wikipedia.

Desi mi s-a vorbit la superlativ de carte, din punctul meu de vedere, prima jumatate are toate ingredientele necesare sa-ti mentina curiozitatea treaza, sa uiti de timp si de alte stresuri, insa aceasta prospetime si placere a lecturii se pierde total in partea finala, ce poate deveni chiar frustranta, pentru mine a cam fost. Actiunea are momente de suisuri ce alterneaza cu cele de acalmie, in care se pregateste o alta noua lovitura de teatru, insa acestea nu reusesc decat sa temporizeze subiectul si sa desprinda brutal cititorul de feeling-ul cartii. Ideea de a structura cartea in capitole ce poarta numele personajelor si asupra carora se centreaza atentia ajuta la identificarea celor ce trebuie urmariti si ale caror destine sunt trecute sub lupa ochilor critici ai scriitorului. Desi par ca sunt relativ independente si se pot citi separat, tocmai prin aceasta separare a capitolelor pe baza personajelor, si prin prezenta actorilor in intregul fir narativ al romanului, am tras concluzia ca in fapt, acestea trebuie vazute toate ca un intreg si nu ca povestiri de sine statatoare. Daca ar fi sa le delimitam in puncte de reper diferite atunci doar primele doua capitole, Esste si Mikal sunt cele definitorii pentru roman, cele care iti starnesc curiozitatea si apoi ti-o alimenteaza cu informatii si detalii noi, si privite separate, de restul capitolelor, „cântă” cu succes despre focul creativ ce pusese stapanire pe scriitor in acea perioada.

Ne gasim intr-un viitor indepartat al omenirii, pe planeta Tew, in plin razboi de cucerire si unificare a tuturor lumilor cunoscute din Galaxie sub o singura mina de fier, cea a imparatului Mikal. Casa Cantecelor se gaseste pe aceasta noua planeta subjugata si se ofera sa-i livreze, la un moment ales de ei, o „Privighetoare” care sa-i lumineze zilele si sa-l binedispuna pe imparat. Astfel avem un roman de constructie si slefuire a unei personalitati, cea a privighetorii Ansset, al carui nume in pod paradoxal nu il regasim in denumirea niciunui capitol. Insa nu iti trebuie prea multa intuitie sa poti observa ca inca de la inceput intreaga evolutie a evenimentelor este tesuta in jurul mitului Privighetorii si mai apoi a faptelor si intamplarilor prin care trece acest tanar special antrenat pentru a canta. Romanul este dominat de ideea ca fiecare fiinta are un cantec al sau special, particularizat, si atunci cand aceste adevaruri si puncte sensibile sunt atinse, in cazul de fata prin notele si ritmul cantecelor, oamenii isi pot percepe mai usor greselile, obtinandu-se in acelasi timp si o limpezime a ideilor si a modului in care este vazuta interactiunea cu lucrurile si situatiile din jur.

Probleme intalnite de Mikal in domnia sa si modul in care-si conduce el imperiul mi-a adus in minte crampeie din domnia Imparatului Zeul al Dunei din capodopera lui Frank Herbert, probabil deoarece exista si aici aceleasi tente si nuante de anxietate, de teama ca imperiul nu va dainui dupa moartea celui care l-a intemeiat, problema alegerii succesorului nefiind una usoara. Nu lipsesc nici obisnuitele intrigi de curte, rapiri pentru a se obtine rascumparari fabuloase, actiuni militare in forta, asasinate politice, descrieri de planete din galaxie, politii secrete si retele mascate de rebeli, etc. Totusi romanul este marcat de drama fiintei inzestrate cu abilitati deosebite, constiente sau nu de puterea ei de a schimba lumea si a influenta cursul evolutiv al istoriei prin actiunile si repercursiunile faptelor sale. songmasterFinalul este in acelasi ton cu nuantele dramatice si inchise, ce-si lasa amprenta asupra desfasurarii intamplarilor, insa surprinde ideea unui viitor marcat de personalitatea celui inadaptat,  a carui genialitate a fost unanim recunoscuta.

Stapanul Cintecelor” a fost o lectura surprinzatoare, mai ales prin originalitatea subiectului abordat si detaliat cu lux de amanunte, impresie pregnanta in primele doua capitole/povestiri, cu o intindere apreciabila, mai mult de jumatate de carte. Din pacate desi era interesant de urmarit si evolutia celorlalte personaje, povestirile lor nu s-au mai ridicat la acelasi nivel cu cele doua, Esste si Mikal. Luand in considerare aceste idei si finalul in care actiunea isi schimba total perspectivele si subiectul se centreaza mai mult pe drama personala a eroului si mai putin pe evenimente si intamplari, as reveni cu ideea ca o povestire  sau o nuveleta ar fi avut un impact mult mai puternic si ar fi ramas mai mult timp in mintea cititorilor.

Despre carte mai gasiti alte vorbe si pe blogul cultural Sf , de unde am aflat ca intr-adevar romanul are la baza o povestire, „Mikal’s Songbird„, aparuta in 1978 si nominalizata la randul ei la premiul Nebula. Lectura placuta si Sarbatori Fericite in continuare!

Craciun Fericit!

ws_merry_christmas_mic

Lukandu si alte povestiri – Edward Lucas White

Lukandu si alte povestiri” ( in original, „Lukundoo and Other Stories” – 1927 ) reprezinta antologia de texte scurte fantastice, ce l-a consacrat pe scriitorului american Edward Lucas White. Nascut in mai 1866, acesta a preferat sa aleaga moartea in dauna singuratatii, luandu-si viata in martie 1934, la sapte ani dupa moartea sotiei. Opera scriitorului, luandu-i in calcul si scrierile nepublicate, nu este una de mare intindere, insa in ciuda acestui fapt, eseul critic asupra textelor sale cuprins in cartea „The Evolution of the Weird Tale” (2004) de S. T. Joshi, il recomanda ca fiind, daca nu unul din clasicii literaturii, cel putin unul din precursorii genului fantastic de astazi.

Antologia de povestiri strabate intreaga lume, din indepartatul Orientul pina-n exotica Africa a triburilor de pigmei, din Londra anilor `20 si pina la America colonistilor dinainte de secolul XX, inspirandu-se din multe dintre miturile locale, temerile stravechi ale omenirii si nu numai. Din cate se spune multe din povestirile lui White au ca sursa de inspiratie si cosmarurile ce-l bintuiau pe acesta. Avem blesteme, pigmei si samani africani, vampiri si creaturi fantastice inspirate din folclorul unor diverse tari, spectre ale mortii, urme ale existentei vietii de dincolo, ce le regasim in cotidianul de zi cu zi, sau pur si simplu fenomene inexplicabile.

Povestile nu sunt menite sa socheze, ci mai degraba sa atraga atentia, sa te puna pe ginduri si sa-ti sadeasca in suflet indoiala ca multe dintre fenomenele expuse de scriitor se pot intampla si in realitate. Exista anumite doze de suspans insa bine gestionate, imaginile nu sunt niciodata macabre, parand a fi construite in tonuri de alb si negru, conferind mai multa substanta subiectului abordat. A fost interesant sa-mi fac o idee despre modul in care vedea o persoana de la inceputul secolului douazeci multe situatii inexplicabile atunci, dar si acum, chiar daca-n zilele noastre acestea sunt banalizate, cultivate si raspandite de televiziune si romanele de inspiratie fantastica.

Majoritatea textelor antologiei sunt de scurta intindere asigurand o lectura placuta si antrenanta. In mod cert nu este o carte pentru cei care-si doresc si cauta explicatii la toate fenomenele si situatiile ciudate, cam toate povestirile incheindu-se in note induse de tulburare si incertitudine. Sincer ma asteptam la ceva mai intunecat, mai sumbru, in stilul lui H.P.Lovecraft, insa abordarea lui E. Lucas White este mult mai temporizata, fara sperieturi prea mari, fara peisaje macabre, lipsind chiar si acea nota de anxietate specifica, des intalnita in textul lui H.P.Lovecraft.

Per total mi-au placut foarte mult textele scriitorului al carui principal merit este ca a reusit sa ma trezeasca din letargia ce ma cuprinsese zilele astea, dovedindu-mi ca fantasticul are radacini mult mai numeroase si mai indepartate in timp decat ar putea presupune cineva.

In ceea ce priveste strategia aleasa de editura nu pot decat sa constat cu tristete ca pretul ridicat al cartilor din seria propusa de Leda, nu poate fi justificat de ambalajul bine realizat, contand mult si numele scriitorului, notorietatea lui. Ma intreb cati dintre voi au auzit de el, pina acum? Si, tinand cont de vechimea scriitorilor inclusi in colectie, poate se merita un pret moderat de lansare pe piata. Nu judec pe nimeni insa de ce sa dau aproape 20 lei pe o carte, cand, daca ma chinui un pic pot gasi cartile scriitorilor de copiat legal de pe internet, cu anumite exceptii desigur. Si am gindit bine din moment ce am luat destul din colectie la pretul fantastic de 5 lei. Sunt curios daca va mai aparea ceva in viitor in colectia „Galeria fantastica„. A auzit cineva vreun zvon?

Jumatate de recenzie…

rregineRazboiul Reginelor – Oana Stoica-Mujea

Recunosc ca nu prea am auzit de Oana Stoica Mujea pina in vara acestui an, cand cei de la Tritonic au anuntat ca vor publica primul roman dintr-o lunga serie apartinand autoarei sus amintite. Asadar la momentul respectiv am facut un pic de research si am fost oarecum intrigat de multitudinea de epitete bombastice (printesa, regina, craiasa fantasy etc.) debitate in cantitati generoase de catre diversii comentatori pe blogul Oanei, comentarii elogioase ce m-au determinat sa tin un ochi atent catre viitoarea aparitie editoriala.

Si a venit lansarea, am aflat ca Oana planuieste o serie masiva, noua volume, am mai aflat ca primul volum a ajuns de la 700 la 200 de pagini (unora de place split-ul), si ca acesta este doar unul din multele proiecte viitoare ale autoarei. Fiind la mare distanta de Tritonic (si la propriu si la figurat), am solicitat Oanei o eventuala editie electronica, editie pe care Oana, foarte amabila, mi-a trimis-o instant. Multumesc inca odata.

Sa vedem ce am citit… Varianta primita nu are decat 147 de pagini, aproximativ 90500 de cuvinte si este in proportie de 99% ce s-a publicat, dupa spusele autoarei. Asadar, din capul locului am facut abstractie de eventualele greseli gramaticale, litere in plus sau in minus sau alte probleme pe care orice redactor normal le-ar fi eliminat. Cu toata indulgentele insa, „Razboiul Reginelor” a fost pentru mine o carte a performatelor negative.

In primul rand nu am reusit sa trec de pagina 70 (din cele 147). Povestea respectiva nu a reusit sa ma prinda mai deloc, influentele Potter-iste si Tolkien-iste fiind mult prea evidente. Personajele sint din cartonul cel mai ieftin, nereusind sa fie nici macar coerente in actiuni sau trairi (descrise foarte… „chinuit”), credibilitatea fiind undeva sub zero. Multe paragrafe se contrazic intre ele, unele chiar pe aceeasi pagina. In cel mai bun caz povestea poate fi caracterizata ca dezlanata si puerila, lipsita de sare si piper.

In al doilea rand, volumul de fata a reusit ca nici un altul sa ma trimita la DEX. Va spun cu mana pe inima ca m-am speriat citind aceasta carte care, in anumite momente m-a facut sa cred ca am devenit un fel de Raducioiu. Ei bine, nu eu sint „Raducioiul” in acest caz. Dorind sa-si imbrace creatia intr-o haina cat mai lirica, Oana face exces de adjective si comparatii, din aceasta cauza multe fraze pierzind sensul iar unele propozitii nu au subiect sau predicat. Si iarasi avem contradictii grave (ex. Personajul principal ba este incapabil de a avea emotii, ba avem de aface cu explozii de sentimente acumulate de catre respectiva), tocmai din cauza constructiei prea incarcate. Mai grav este ca unele adjective nu prea  se potrivesc cu substantivele (sau ideile). In sfarsit, citind o fraza de 2-3 ori ajungi sa intuiesti ce a vrut sa exprime autoarea. Undeva Oana spunea: „Imi place sa ma exprim mai ciudat, sa zicem ca e amprenta mea.”. Unele ciudatenii sint bune, cum ar fi New Weird, altele insa… nu pot masca evidente carente de exprimare, bagaj de lectura sarac, planificare inadecvata din care rezulta inconsecventa, inconsistenta, ba chiar situatii ilogice.

Oarecum speriat (a doua oara!) in fata „macelului” de fata, am cerut ajutorul lui Kyo, stiut fiind faptul ca este mai moderat (si probabil mai indulgent), insa dupa cateva ore dupa ce i-am expediat fisierul „cremenal”, bunul Kyo m-a anuntat fara prea multa ceremonie sau introducere ca a citit cateva zeci de pagini si „am renuntat ca m-am gindit ca am CARTI de citit si timp de pierdut mai putin”. Ghinion.

Una peste alta, concluzia mea este ca „Razboiul Reginelor” pare scrisa de un adolescent/a cu ceva timp liber, sub influenta puternica a Lord of the Rings, Harry Potter, poate si Eragon (filmele, nu cartile). Scriitura este greoaie, inegala, fara ritm, arida si in cele din urma neatractiva. Din pacate nu trece de nivelul de compunere, lunga ce-i drept. Daca volumul ar fi fost trecut la categoria „tineri cititori” (adica fictiune pentru adolescenti mai pe romaneste) este posibil ca povestea sa fi avut o sansa (desi concurenta este mai mult decat acerba), insa felul in care este spusa/scrisa este catastrofal. Nici o surpriza aici, avand in vedere diversele fragmente publicate pe blogul autoarei… Si mai cred ca lucrurile nu prea au cum sa se schimbe in partea a doua a cartii. Sorry. But hey! It’s just me.

PS. Inca o parere aici, insa tin sa-l contrazic pe autorul recenziei respective in privinta rolului redactorului. Parerea mea este ca redactorul trebuie sa corecteze inerentele tipo-uri, probleme gramaticale, impartire pe capitole, asezare in pagina. Un redactor cu experienta poate oferi sfaturi autorului in privinta structurii cartii, dozarii actiunii sau misterului, eliminarii sau rescrierii unor capitole, insa cel care efectiv scrie tot autorul ramane. In nici un caz redactorul nu va rescrie o carte fraza cu fraza, proces atat de necesar in cazul de fata. Cat despre redactorul „Reginelor”, este aceeasi persoana care a redactat si „Vanatoarea de Capete”(aia cu „inhabitantii”), volum fara bube (e drept ca cel din urma a fost tradus de Ghidoveanu si in acest caz nu prea stiu cat a avut de lucru redactorul).

Cu titlu de curiozitate, in „tarile calde” un volum in stare bruta venit de la un autor (care nu este King sau alt elefant), daca necesita mai mult de 10% corectura raportat la numarul de cuvinte, este fain frumos respins si trimis la rescris fara prea multe discutii.

Astept cu interes parerea celor care au terminat cartea.

SF Unu – Cristian-Mihail Teodorescu

Cartea de fata este in fapt o antologie de autor cuprinzand, probabil, cele mai bune povestiri ale scriitorului, incepand cu anii `80 si intinzandu-se pina in 2007. Premiile obtinute de scriitor ar fi in anul 1987 pentru povestirea „Dosar 74” in cadrul Consfaturirii anuale de sf si 20 de ani mai tarziu meritele muncii sale sunt rasplatite cu premiul I la concursul anual de proza al revistei Helion pentru povestirea „Kandru„. Si-a luat doctoratul in fizica si a lucrat pe rind in Franta, Germania, Anglia si evident tara natala, activand in prezent ca cercetator la Turnu Magurele.

Am tinut sa precizez cu ce se ocupa pentru ca este relevant pentru mare parte dintre povestirile antologiei, asupra acestora observandu-se o puternica amprenta stiintifica, cum era si de asteptat, predominand in mod constant fizica dar si cibernetica. Din punctul meu de vedere domeniul in care activeaza l-a si ajutat sa detalieze cu succes fiecare idee cuprinsa in povestiri, multe dintre ele constituind abordari originale ale unor subiecte neobisnuite sau cu o tenta usor autobiografica si aici as puncta si impresia de originalitate pe care mi-a lasat-o textul. Tinand cont ca nu am fost un cititor frecvent al revistelor scifi din acele vremuri, nu cunosc textele tuturor scriitorilor asa ca eu m-am raportat doar la ce am citit recent.

Avem 11 povestiri dintre care se remarca intradevar „Dosar 74„, o scriere de o adincime si noutate frapanta pentru vremea la care a fost conceputa, cu priza la cititor chiar si in zilele noastre. Din ce am observat a parut un pic cizelata si cel putin in final realizezi ca este posibil sa mai fi fost actualizata din loc in loc pentru a face fata rigorilor vremii. Si „Kandru” este de luat in seama intradevar, cuprinzand descrieri ale unor fiinte imaginare speciale, jucandu-se cu anumite idei preconcepute, si aducand in discutie idea unui viitor in care uratul si hidosenia sunt considerate a fi constante ale normalitatii. Inhabitantii (cu trimitere la alte synopsis-uri, si fara nicio aluzie la textul de fata) lumii fantastice minati de aceste principii isi refuleaza neintelegerea si indoiala prin actiuni mai putin ortodoxe fata de specia mai delicata. Totusi finalul aduce in discutie anumite coordonate despre care nu se stia, luminand intregul subiect si schimband in totalitate punctul de vedere ce pune stapanire pe cititor de-a lungul povestirii.

In general, in putine cuvinte insa folosindu-se de imagini reusite scriitorul reuseste sa contureze rind pe rind societati viitoare credibile, dominate fie de foamete sau saracie in care raspunsul il constituie de acum energiile alternative, vezi „Pedalati si fiti fericiti”, de persoane obsedate de locul de munca incat nu mai e decat un pas pina la autodistrugere, „W.K. in Butonia„, in care computerele si sistemele cibernetice se raspindesc oriunde in lume, punandu-si amprenta asupra evolutiei personajelor dar si cu repercursiuni la nivelul intregii societati, in „Tina dansatoarea„, „Dosar 74„, „Calculator de viitor” etc. Mi s-a parut o antologie de povesti bogata in idei si abordari literare interesante, gen „Bio-interfete pentru memorie extensibila„, cu elemente autobiografice strecurate din loc in loc, vezi aceeasi povestire sau „Caramizile si profesorul„, „Coeficient 128„, dar si cu trimiteri catre realitatea noastra romaneasca cea de toate zilele pregnante in „Cutia de tabla„, „Caramizile si profesorul„, si chiar „Des-prinderea„, multe dintre ele strabatute de frinturi excelente de umor autohton. „Coeficient 128„, o alta varianta de viitor probabil si una dintre cele mai lungi povestiri ale antologiei, in ciuda subiectului interesant, pacatuieste prin tocmai aceasta alegere a abordareii mai intinse a subiectului, o finalizare mai rapida asigurand poate un impact mai puternic.

De reprosat, insa nu scriitorului de aceasta data, ar mai fi coperta, hidoasa de-a dreptul, si trebuie sa recunoastem fara niciun pic de legatura cu ce e in carte, concurind cu succes alaturi de „Shannara” lui Terry Brooks, aparuta la Minerva, la categoria best horror cover. Pentru un posibil comparator probabil ca impactul vizual da cu minus, iar daca ati cumparat-o va sugerez sa nu o studiati prea mult ca va deprimati in mod sigur si aveti sansa sa va mai si nevrozati. O explicatia ar fi ca s-a dorit o carte pentru colectionari si astfel sa se taie avantul oricarei persoane potential interesate de continut (s-ar potrivi din plin cred). Din cunostintele mele si coperta este un element, printre altele, ce isi are rolul ei bine definit pe aceasta piata a vanzarii de carte, asigurarand si ea succesului si nivelului vanzarilor. In acest caz ma refer strict la desen, pentru ca in rest, modelul folosit pentru colectie este suficient de bine gindit, insa nu stiu cat este de ajutor pentru volumul de fata.

Revenind la antologie, Cristian-Mihail Teodorescu mi-a lasat o impresie buna reusind sa ma captiveze in totalitate cu lumile imaginate in povestirile sale, multe dintre ele mai profunde decat la prima vedere si cu trimiteri catre diferite situatii din viata de zi cu zi. Cu antologiile Gardner Dozois recent citite si proaspete in minte, as spune ca multe din povestirile din „SF Unu” nu sunt cu nimic mai prejos si iti merg mai usor la inima decat multe dintre textele scriitorilor prezenti in culegerile americane respective.

Si sa nu uit „SF Unu” a urcat pe podium, mai precis pe al treilea loc, la categoria „Volum de povestiri romanesti SF” pe blogul prietenilor de la „Culturalsflearnings” . Si, prin urmare celelalte carti de pe podium  se anunta de acum a fi lecturi mai mult decat interesante. Cartea o puteti gasi fie pe site-ul editurii Bastion, fie daca scormoniti dupa ea, cu atentie si stati bine cu inima, prin librarii.

Razer Art

Astazi va aduc in fata ochilor operele unui artist in devenire, demne de orice coperta respectabila de roman SF sau nu… Ei bine… stimata lume…artistul este din Moscova,  foarte greu de contactat ( din ce am putut eu sa-mi dau seama), si se intituleaza „Razer”.

Rar mai vezi asa ceva. Eu zic ca sunt de-a dreptul entuziasmante. Dar sa lasam imaginile sa vorbeasca de la sine :

Continuă lectura „Razer Art”

Lecturi recomandate 2008

Am observat ca deja unele site-uri au postat clasamente sau topuri ale cartilor aparute in 2008. Daca anul trecut a fost cam „chel”, acum lucrurile stau mult, mult mai bine. Tocmai din aceasta cauza consideram ca este prematur sa lansam clasamente, chiar si personale. Probabil poll-urile pentru „Clasamentele CititorSF” vor debuta cu stabilirea categoriile si nominalizarile in Februarie 2009, dupa ce vom fi siguri ca listele sint cat de cat complete iar votantii au apucat sa citeasca pentru a-si exprima opinia. Numai dupa anuntarea rezultatelor finale, vom face cunoscute si preferintele personale, in caz ca va mai fi cineva interesat 😀

Dar pina atunci, recomandarile noastre, si alte observatii „triste”…

Lista recomandarilor 2008 (citite deja, cele bolduite sint prezente pe listele ambilor „postaci”:

Alastair Reynolds – Cainii de Diamant. Zile pe Turcoaz
Arkadi Strugatki, Boris Strugatki – Picnic la Marginea Drumului (Re-edit)
Arkadi Strugatki, Boris Strugatki – A Doua Invazie a Martienilor (Re-edit)
Arthur C. Clarke – Sfarsitul Copilariei (Re-edit)
Dan Dobos – Abatia (editia revizuita si adaugita)
Dan Simmons – Ilion
Edward Lee – Orasul Infernului
Elizabeth Moon – Viteza Intunericului
Philip K. Dick – Clanurile de pe Alpha
Frederik Pohl – Poarta (Re-edit)
Gardner Dozois ed. – Year’s Best SF
Gene Wolfe – De Parte Intunecata a Soarelui Lung
George R.R. Martin – Inclestarea Regilor
Jeff & Ann VanderMeer ed. – New Weird
John Scalzi – Razboiul Batranilor
Larry Niven & Co. – Mostenirea Heorot
Lois McMaster Bujold – Paladinul Sufletelor
Lucius Shepard – Vanatorul de Jaguari
M. John Harrison – Lumina
Richard K. Morgan – Carbon Modificat
Richard Matheson – Sunt o legenda

Robert Charles Wilson – Turbion
Vernor Vinge – Foc in Adanc

Carti aparute in 2008, ce inca nu le-am citit, insa pe lista de prioritati:

David Marusek – Counting Heads
Gene Wolfe – Lacul Soarelui Lung
Margaret Atwood – Oryx si Crake
Sebastian A. Corn – Vindecatorul

Volume cu potential, distruse de catre redactori & traducatori:

Charles Stross – Spatiul Singularitatii
Richard Calder – Babilon
Steven Erikson – Gradinile Lunii

Zona întunecată – Simon R. Green

Simon Richard Green este un scriitor britanic de science fiction si fantasy, faimos prin serile sale, dar in special cea numita „Deathstalker„, o parodie a genului space opera caracteristic anilor `50, serie considerate a fi, printre altele, si foarte singeroasa. „Zona intunecata” a aparut sub numele de „Something from the Nightside” la publisher-ul Ace la New York, in preajma anului 2003. De atunci seria a fost continuata cu inca 7 romane, centrate pe activitatea paranormala a detectivului John Taylor, urmand ca in 2009 sa apara si urmatoarea carte. Primele trei volume au fost deja publicate de editura Vremea in colectia „Rosu si negru„. Acestea  pot  fi citite si separat, fara o anumita legatura una cu alta, decat prezenta eroului, si misiunea comuna a celor trei volume de a te imersa in lumea misterioasa a Zonei intunecate.

Povestea e simpla. Avem una bucata de personaj emigrat din asa zisa Zona, direct in viata tumultoasa a Londrei si tranformat in detectiv particular. Dupa cum era si normal cazurile nu intarzie sa apara, si mai mult au legatura cu Zona, asa ca John Taylor se vede nevoit sa se reintoarca pe meleagurile natale pentru a descalci firele incurcate ale situatiilor intalnite. Cum spuneam, in acest acest prim roman sunt prezentate in detaliu elemente caracteristice locatiei gotice, de la conducatori, la fiinte ce bintuie imprejurimile, si pina la „simpli”” oameni de pe strada, insa fiecare dintre acestia speciali in felul lor, prin calitatile si capacitatile cu care au fost inzestrati.

Impresia pe care mi-a lasat-o romanul la final a fost comparativa cu starea ce m-a cuprins dupa parcurgerea cartii „Odd Thomas” de Dean R. Koontz, scritor ce nu mai are nevoie de nicio prezentare, stare dominata de o semifustrare si regret, ca o poveste cu toate premisele unei lecturi bune nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor. Staruie impresia ca personajele sunt creionate sumar, pina si eroul sufera din acest punct de vedere, stilul fugitiv nefacand un bine nici lumii fantastice a Zonei intunecate, lume ce avea destule sanse si idei de reusita. Acest lucru este mult prea evident, chiar si in ciuda revelatiei ce stapaneste atmosfera cartii ca Lumina si Intunericul nu mai sunt simple aforisme, in locatia sus numita, existand lucruri, persoane si fapte atat de inspaimantatoare ca nimeni nu indrazneste sa le aduca in discutie. Incet, incet, ne sunt dezvaluite cateva piese din trecutul, tinut in umbra, a lui Taylor, imagini ce probabil se vor reintregi in volumele urmatoare. Nu se emit prea multe pretentii nici in ceea ce priveste intriga, fiirul povestirii este in mare parte direct, fara prea multe rasturnari bulversante de situatie, nereusindu-se performanta de a te captiva in intregime si a te tine cu sufletul la gura.

As remarca coperta, ce din punctul meu de vedere este una dintre cele mai reusite pe anul asta si mai potrivite pentru un asemenea roman, un cover dupa un tablou a lui Hieronymus Bosch, un pictor flamand nascut probabil in anul 1453, a carei opera a fost dominata de imagini grotesti si fantastice cu directa trimitere catre pacat si decaderea atat de caracteristica omului. Imaginea de fata este de fapt un fragment dintr-un tablou cu adevarat fantastic intitulat, „Temptation of Saint Anthony” ( situate in partea stinga, inspre mijloc ), fragmente din picturile sale mai fiind folosite pentru a ilustra si alte coperti ale editurii Vremea, pe linga cele din seria Zonei Intunecate.

La final, as mentiona ca meritul lui Simon R. Green este ca nu s-a intins pe prea multe pagini, spre deosebire de Koontz, apreciindu-i din plin bunavointa, cartea constituindu-se intr-o lectura usurica, numai buna de citit in weekend, in tren sau in drum spre serviciu, cu un text curat si o coperta intradevar reusita, evident, din punctul meu de vedere. Mai multe detalii despre subiect sau cum puteti comanda cartea gasiti pe adresa web a editurii Vremea.

In the mailbox

Din categoria surprize surprize,  iata ce cadou am primit astazi. Scriitorul Alistair Rennie a avut placerea de a-mi trimite via posta italiana numarul din septembrie/octombrie 2008 din revista Weird Tales. Ce fericire pe capul meu! 🙂

Revista Weird Tales, al carei editor de fictiune este Ann VanderMeer, cuprinde ultima povestire a scriitorului scotian Alistair Rennie, mutat in Italia,  „BleakWarrior Meets the Sons of Brawl” dar si alte texte ale unor autori ca:  Zoran Zivkovic, Sara Genge, Nir Yaniv, Rochita Loenen-Ruiz, Juraj Cervenak, si Chiles Samaniego.

Obiectivul acestui numar a fost de a aduce in fata cititorului povestirile fantastice ale scriitorilor de-a lungul intregului Glob, renuntand pentru un moment la cei americani.

Despre numarul de fata a mai vorbit si Costi Gurgu recent, absolut intamplator, si daca nu ati auzit de Alistair Rennie aveti aici interviul sau pentru cei care prefera engleza click aici. Transmit pe aceasta cale multumiri scriitorului si promit ca in curind voi posta si ceva impresii la cald.

Thank you again!

autograf

The Iron Dragon`s Daughter – Michael Swanwick

The Iron Dragon`s Daughter” aparuta in seria celor de la Gollancz, Fantasy Masterworks, am achizitionata, in perioada targului Gaudeamus, de la importatorii preferati a lui Florin Pîtea, libraria Nautilus, in urma unei recenzii chiar a domniei sale.

Pina la un anumit punct avem parte de elementele clasice ale unui roman fantasy, incepand cu toate creaturile fantastice pe care le intalnim intr-o asemenea lume, de la koboli, korrigani, gargoyle, fairy, pixie, ogree, troli, witches, impi, dragoni, spriggani, goblini, elves si pina la alte specii noi si originale, vezi fata Morgana, fata padourii (stia el ceva, dar nu prea corect gramatical), fata incolore, fiintele Teg si lista continua. Am preferat sa nu le traduc, oricum cine se uita la filme sau mai citeste carti are deja imaginea formata si in plus nu stiu cu precizie la toate fiintele echivalentele din limba romana.

O mare parte din actiune este si ea de influenta fantasy dar si partial cyberpunk, in special inceputul, apoi se cam rupe fimul si nu prea mai stii de la ce te astepti. Pentru ca in mod cert firul evenimentelor nu este unul clasic, si in mod sigur, nu unul previzibil.Pe linga magie mai avem parte si de portii consistente de steampunk si ceva alchimie, dupa cum spune si titlul, dragonul este unul de origini mecanice insa insufletit, si pe linga mai avem orase intregi ce se folosesc de masini care mai de care mai inovatoare specifice inceputului de revolutie industriala, printre care avem radare, rachete, alarme, fabrici de productie in masa a componentelor necesare pentru construirea unui dragon, etc.

Continuă lectura „The Iron Dragon`s Daughter – Michael Swanwick”

Bookporn – Blackfriday (II)

books1
Patru antologii si doua romane, capete de serie sper...

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑