Căutare

Cititor SF

…unde cititorii dau cu parerea si alte obiecte contondente…

Etichetă

Alastair Reynolds

The year`s best science fiction vol.2

Volumul 2 din antologiile Gardner Dozois publicat de Nemira este de fapt partea a doua din numărul 23 publicat la americani. Dacă în primul erau prezenţi un numar mai mic de scriitori ( în jur de 13 ), de această dată avem nu mai puţin de 19 asemenea povestiri ale unor naratori, în mare măsură, deja consacraţi. Destul de interesant mi s-a părut şi articolul din finalul antologiei ce se întinde pe suficiente pagini, şi în care editoru face o radiografie a sf-ului american, luând pe rand la puricat în cele mai mici detalii revistele de profil, cărţile apărute în anul 2005, adresele de web, evoluţia antologiilor, premiile, dacă ar fi să numesc doar o parte din subiectele abordate. De menţionat că am aflat cu ocazia asta că tot în acea perioada s-au stins din viaţă şi Robert Sheckley la onorabila vârstă de 77 de ani şi John Fowles la vârsta de 79 de ani, fiind doar doi din cei numiţi de autor în această listă neagră a sci-fiului internaţional.

Povestirea de început, bine ancorată în problemele şi controversele abordate tot mai des de media şi aduse în atenţia populaţiei, mi s-a părut destul de reuşită, sau măcar originală, fiind semnată de Paolo Bacigalupi. În „Omul Calorie” se prezintă un viitor monopolizat de companiile cu profil agricol ce conduc destinele oamenilor prin impunerea cultivării anumitor plante vegetale. A durat un pic să mă prind că atunci când se vorbea de calorie scriitorul se referea de fapt la hrană. Atmosfera este una reuşită, acţiunea şi urmările ei, însă, nu sparg niciun tipar. „Punctul de sprijin” a lui Gwyneth Jones are toate datele unei povestiri atrăgătoare: extratereştri, staţii spaţiale, exploratori în cautare de bogăţie, fiinţe captive de pe alte planete, şi în ciuda subţirimii de care beneficiază construcţia personajelor şi uneori cu un comportament destul de contradictoriu, acţiunea are suflu întreţinând cu success interesul cititorul.

Avem parte şi de zeităţi decăzute şi războaie ale viitorului în „Deus Ex Homine” a lui Hannu Rajaniemi, o povestire la care m-am conectat destul de greu, deşi trebuie să mă înclin şi de această dată în faţa originalităţii în special a personajelor prezentate, intriga fiind de fapt destul de banală. Şi am ajuns la „Canadianul aproape reîntors din stele” scrisă, în colaborare, de Jay Lake (unul dintre remarcaţii mei din antologia New Weird) şi Ruth Nestvold, unde dispariţia în spaţiu a unei persoane, declanşează o serie de evenimente fantastice cu urmări imprevizibile pentru personajele implicate-n intrigă. Trebuie să recunosc că şi de această dată, modul în care au fost tratate problemele abordate şi explicaţiile oferite m-au băgat un pic în ceaţă, însă, cred că e important că am prins ideea la general. „Bomba cu mecanism atomic” de Dominic Green urmăreşte, de asemenea, un subiect problematic pentru ţările africane măcinate de războaie şi conflicte interne. De la William Sanders şi „Amba” mă aşteptam la mai multe evenimente după cum a început povestea, însă am rămas un pic dezamăgit. Până la urmă cadrul pe fondul căruia se desfăşoară întregul şir de întâmplări şi perioada descrisă completează fericit o acţiune cam banală. „Muntele de aur” de Chris Roberson ne conduce în zonele orientale accentuând drama oamenilor aflaţi în căutarea unui rost în viaţă aducând în prim plan suişurile şi coborâşurile ei evidente.

„Albastru de Zima” de Alastair Reynolds aduce un pic aminte de personajelor abordate în „Câinii de diamant„, atrăgând prin descrierea vastitatăţii operelor de artă cosmice, ce-ţi taie aproape răsuflarea. „Motorul de căutare” şi Mary Rosenbaum ne oferă imaginea unei societăţi a viitorului puternic computerizată în care nimeni nu se poate ascunde, mai ales atunci când nu-şi schimbă obiceiurile. „Efemerida” de Peter Watts şi Derryl Murphy este un mix ciudat de aplicaţii cibernetice împletite cu situaţii experimentale, dând naştere astfel unui hibrid ştiinţific şi unei idei, nu neaparat novatoare sau nemaivehiculată. O fâşie densă de necunoscut dintr-o lume cu totul specială, este abordata în „Piccadilly Circus” de Chris Beckett, şi probabil că nu o să greşesc când o să afirm că regăsim aici ceva elemente din finalul şi deznodământul filmului Matrix, ţesându-se o lume parţial asemănătoare, la care personajele au aderat, de această dată, din raţiuni conştiente. Intrăm un pic şi în zona fantasy cu „La Malcontenta” de Liz Williams, universul creionat teleportându-te cu uşurinţă în mijlocul actorilor implicaţi şi în ciuda finalului destul de brusc, parca deodată avem parte de o inviorare şi un suflu nou în abordarea subiectelor din acest volum. „Persoana a doua, timpul prezent” de Daryl Gregory, aduce în sprijin, în mod cert, idei şi moduri de abordare noi, însă la un moment dat m-am cam încâlcit în ghemul explicaţiilor şi situaţiilor urmărite astfel încât am dus-o la capăt un pic cam confuz asupra subiectului urmărit.

Steven Popkes oferă în „Marele Carusso” un avertisment tuturor fumătorilor, abordând într-un mod sci-fi o problemă spinoasă, eliminând însă liberul arbitru şi oferind o şansă personajelor sale, şansă de care probabil mulţi nu au parte în realitate. Harry Turtledove nu dă naştere la nimic special în „Audubont în Atlantida„, o poveste cu elemente minimale de sf, radiografiind stările sufleteşti ale unui explorator şi iubitor de natură, confruntat cu problema înaintării în vârstă, şi în mod normal, cu necesitatea răririi escapadelor sale în natură. „Planeta Amazoanelor” de David Moles aproape încheie antologia, însă nu cu prea mare convingere. Pornindu-se de la un subiect destul de uzitat acum zeci de ani, autorul nu convinge, explicaţiile oferite încâlcindu-mi-se prin minte şi trezindu-mi sentimente nu prea cuminţi vis-à-vis de acesta. Elizabeth Bear, câştigătoare a premiului Locus în 2006 pentru Cel mai bun Roman de Debut finalizează acest volum de povestiri, cu „Vise şi Trenuri”, transportându-ne într-o lume a viitorului, unde tinerii preferă să-şi rateze viaţa pentru a-şi îndeplini cu orice preţ visele şi aspiraţiile.

Punctul forte al antologiei de faţă constă în diversitatea temelor abordate şi originalitatea de care dau dovadă unele dintre ele, cu diverse situaţii şi întâmplări urmărite, şi un calup de povestiri din care în mod cert se vor găsi câteva care să vă atragă, cum foarte bine se poate să gasiţi şi unele care să vă displacă. Deşi la prima vedere aş fi tentat să spun că primul volum mi-a plăcut mai mult, cred că ar trebui să analizez mai în detaliu o serie de factori, pentru a da un verdict cât de cât corect.

The year`s best science fiction vol.1

Antologia de faţă, deşi este primul număr al colecţiei după cum scrie şi pe copertă, reprezintă de fapt traducerea numarului 23 din colecţia originală, apărut în 2006, deci cât de cât recent, sub coordonarea lui Gardner Dozois fost editor intre 1984 si 2004 la revista Asimovs Science Fiction. Deşi este destul de voluminoasă, ca şi în cazul altor antologii marea majoritate a povestirilor se pot citi uşor şi rapid, depinzând şi de ritmul de lectură preferat al fiecăruia. Coperta este destul de reuşită, iar ilustratia este realizata de Stèphane Martinière. Scriitorii prezenţi, in numar de 15, cu mici excepţii, fac parte dintre marii consacraţi ai genului, adevăraţii lupi de mare ai întregului fenomen science-fiction. Am mai citit recenzii ale acestui prim volum şi într–o mare masură toate erau de acord asupra unui lucru, că se pot identifica suficiente puncte slabe şi „mâini moarte” în antologie, însă din punctul meu de vedere exista si adevaratele povestiri menite prin întregul lor să–ţi stimuleze imaginaţia cu adevărat ( am zis întreg pentru ca am mai întâlnit şi mâzgalituri ,cu idei şi inceputuri bune, ce parca se se pierd pe parcurs ) ce–şi domină copios suratele mai nereuşite.

Deşi începutul antologiei, prin povestirea „Mica Zeiţă” a lui Ian McDonald, nu este destul de promiţător, rezistând cu greu tentaţiei de a trece la povestirea urmatoare, dupa ce primele 10 pagini ce–ţi lasă impresia unei povestiri destul de anoste, mai apoi, elemente de hi-tech devin din ce în ce mai prezente şi complexe, ideile sunt mai bine încadrate în text, şi în ciuda unui sfârşit semiprevizibil de la un anumit moment dat, se mai şterge din gustul amar iniţial.

Alastair Reynolds şi Michael Swanwick nu excelează nici ei prea mult, povestirile nefiind grozave, însă suficient de bune cât să nu se şteargă prea repede din memorie. Robert Reed, în schimb, a fost o surpriză semiplăcută construind o povestire în care un fost membru al unui echipaj de pe o navă de dimensiuni uriaşe, populată cu rase extraterestre din cele mai diverse, este chemat să rezolve necunoscutele unei crime, însă, de pe la jumatatea povestii parcă se cam rupe filmul. Nu mai avem aceeaşi coerenţă literară iniţială, persistând impresia că dialogurile şi descrierile sunt prost construite, fiind posibil ca autorul să se fi plictisit ori să–şi fi pierdut inspiraţia, şi, în ciuda unei idei de final gândite, rămâi cam nesatisfăcut.

Dacă Ken MacLeod m–a lasat rece, Bruce Sterling în „Planul lui Blemmye” situată spaţial în universul atât de bătătorit, în ultimul timp, al cruciadelor, imbină într–un mod fericit şi pe alocuri violent, elementele de fantasy ideologic cu necunoscutul, simţul datoriei faţa de binefăcător cu cel al dreptăţii, şi, deşi finalul pare forţat ne pregăteşte pentru a intra cu mintea deja încălzită şi stimulată În zona de seism a necunoscului, în cazul meu, David Gerrold. Acesta abordează o idee nu neaparat originală sau nemaiîntâlnită, aceea a calatorilor în timp trimişi pentru a rezolva diverse cazuri, mai mult sau mai puţin importante, însă, spaţiul este folosit cu inteligenţă si exploatat la maximum pentru a se obţine un cadru captivant, alert, cu personaje credibile şi bine conturate, în care abunda descrierile detaliate minuţios finisate. Stephen Baxter, deşi am impresia că are un fetiş cu tema timpului în scrierile sale (vezi şi traducerile de la Nemira), de această dată se achită destul de bine de îndatoririle sale de scrib în „Copiii Timpul” (exact ce vă spuneam mai sus) pentru ca Vonda McIntyre să pună cireaşa de pe tortul acestei antologii cu povestirea „Companionii„, o frescă pătrunzătoare a unei lumi în care spaţiul nu mai prezintă secrete, lume dominată de femei pilot legate psihic de propriile nave cu alte reguli, obiceiuri şi aspiraţii, decât cele din ziua de astăzi.

Răbufniri notabile de orgoliu mai au şi Gene Wolfe în „Valul”, Neal Asher în „Blând grăia măcăreţul” si Joe Haldeman cu „Înger de lumină„, ce construiesc cu migală lumi şi evenimente fantastice, cu bun gust, contribuind la întărirea sentimentului ca avem în faţă o antologie destul de reuşită, fara a pica în patima detalierii prea amanunţite si lăbărţării unor texte goale pe multe pagini, ce evident agasează cititorul, aşa cum incheie parţial nefericit antologia, James Patrick Kelly cu povestirea „Foc„. Aceasta este şi cea mai întinsă din antologie, începând cum nu se poate mai bine, însă, cum fericirea nu durează prea mult, nevoia de pagini îl impinge pe scriitor la sacrificarea unei idei, ce altfel s–ar fi putut încadra cu mai mult succes în jumate din paginile folosite.

După cum era de aşteptat nu toate povestirile pot fi pe placul cititorului, şi, în funcţie de gusturi fiecare işi stabileşte propriul set de valori după care poate aprecia sau critica scrierile antologiei de faţă, dar şi în general, după finalizarea lecturii pot spune ca am rămas cu certitudinea că volumul de faţă, în ciuda micilor nepotriviri cu gusturile mele, poate aduce cu succes în atenţia publicului român dornic de cunoaştere, autori de sci–fi tineri sau deja consacraţi .

Cainii De Diamant. Zile Pe Turcoaz – Alastair Reynolds

Despre Alastair Reynolds se spune ca este specializat in scrieri space opera avand o viziune dark hard science fiction adica un amestec intre stiintele mai materiale si cantitative, gen fizica, chimie, biologie si astronomie, dintre exemplele de alte scrieri incluse in acelasi registru putand fi amintita cunoscuta Trilogia Martiana, a lui Kim Stanley Robinson din care fac parte „Red Mars” (1992), „Green Mars” (1993), „Blue Mars” (1996)- aparute la Nemira, Vernor Vinge, „Fast Times at Fairmont High” (2001) sau Nancy Kress, „Beggars in Spain” (1993).

Cartea cuprinde doua povestiri fara nici o legatura aparenta intre ele, situate in acelasi univers, The Revelation Space ( Spatiul Revelatiilor, cred), univers ce i-a fost consacrat nici mai mult nici mai putin de cinci romane, doua nuvelete si opt povestiri scurte ce se intind pe o distanta de mai multe secole de-a lungul unei perioade cuprinsa aproximativ intre anii 2.200 si 40.000. Daca ar fi sa fac o comparatie as spune ca Alastair Reynolds, prin viziunea si puterea creatoare este pentru genul space opera ceea ce a fost VandeerMeer acum cativa ani in afara pentru genul fantasy si continua sa fie, motorasul capabil sa sustina si sa revigoreze o ramura a sci-fi-ului cam plafonata si statica in idei, if you ask me.

Desi Cainii de diamant” ( Diamond Dogs orig. ) este invelita intr-un aliaj de tehnologii ultramoderne la nivelul la care ne-am astepta ca acestea sa existe in anii respectivi, in esenta prima povestire se concentreaza asupra motivatiilor fiintelor omenesti, nevoia de a-si masura puterile si a-si afla propriile limite, de a atinge cu orice pret si orice mijloc scopul propus. Astfel pentru unii, banii reprezinta totul, pentru altii, prietenia si dorinta de competitie pot fi un stimul indeajuns de puternic alaturandu-se lipsei provocarilor intelectuale si dorintei de afirmare ce se pot transforma in imbolduri de nestapanit, toate acestea coroborate cu dorinta de a gasi perfectiunea in organismele vii prin interventia in alcatuirea anatomica, dau nastere unui tot unitar ce-si uneste fortele in atingerea misterului de nepatruns al unui turn fantastic de origine extraterestra.

Avem parte de fiinte ce degaja unicitate si spectaculozitate, de la personaje alcatuite in intregime din servomecanisme, placi articulate, cabluri, adevarati cyborgi moderni, la hackeri, specialisti in infiltrari si retele de spionaj pentru companii private, ciberneticieni mult prea indragostiti de transformarile fizice sau chiar oameni remodelati mintal cu sistemul nervos profund transformat prin contactul indelungat cu civilizatiile extraterestre, in special cea numita Jonglerii mintii. Asemenea vechilor eroi din povestile de capa si spada, sau asemeni celor din epopeele grecest, acestia se inteleg si purced la drum, avand de partea lor un aliat pretios si perfid, in acelasi timp. Daca grecii antici ii aveau pe zei sau eroi in tabara lor, iata ca tehnologia de ultim moment este cea care da tonul acestei expeditii, subordonata intr-o mare masura unor minti desavarsite. Se cade a observa ca, totusi, unii degeaba au acces la tehnologia de ultima oara si la capacitati extrasenzoriale deosebite daca ratiunea ramasa in mare masura intacta suprima, uneori, dar nu definitiv, spiritul de sacrificiu. Daca inceputul este un pic mai lent, pe masura ce inaintam in povestire si cortinele pica una dupa alta actiunea se inteteste intr-un ritm alert si sutinut culminant intr-o punere in scena finala atipica unde toate cartile sunt aruncate pe fata. Recunosc ca nu ma tragea inima sa citesc povestirea stiind ca sunt la mijloc implicate si niscaiva elemente si puzzle-uri matematice, cunoscandu-mi afinitatile si afectiunea pentru aceasta materie. Insa nu trebuie sa va ingrijorati, exista intradevar anumiti termeni si insiruiri matematice dar intelegerea sau vizualizarea diferitelor scheme propuse de autor nu este obligatorie a fi una perfecta, neavand un rol primordial in desfasurarea actiunii. Si pentru a intari acest lucru va pot prezenta si dovada, autorul afirmand la un moment dat, ca primele patru numere prime sunt unu, trei, cinci, sapte, insa se pare ca primele patru numere prime cu adevarat sunt doi, trei, cinci si sapte.

In „Zile pe Turcoaz” ( Turquoise Days orig. ) latura morala sau studiul caracterului uman sunt trecute in plan secund, accentul de aceasta data punandu-se asupra studiului si prezentarii fiintelor extraterestre ce populeaza planeta Turcoaz sub forma unor entitati vegetative marine numite Jonglerii mintii ( Pattern Juggler orig. ). Actiunea se petrece in anul 2541 iar Planeta este de fapt o colonie umana destul de inapoiata tehnologic ce se ocupa exclusiv de studiul Jonglerilor si urmeaza sa se confrunte cu vizita unei nave, Glasul Noptii, ce apartine ultranautilor.

De remarcat ar fi si coperta deosebita a cartii ce mi se pare mult mai buna ca originalul, la care a contribuit Prof.dr.ing Corneliu Alexandrescu de la Universitatea Politehnica Bucuresti ( sper sa nu ma insel, alte date nu am gasit despre el). As mai aminti de pastrarea si cultivarea aceluiasi aspect asemanator al intregii colectii relansate Nautilus ce dispune de un adeziv si un finisaj impecabil. Cartea poate fi comandata la reducere si prin urmare mult mai ieftin ca in librarii, direct de pe adresa editurii Nemira, la distanta de un click pe numele acesteia.

Alastair Reynolds – Revelation Space

In ultima vreme am observat pe cateva bloguri, dar si intr-un articol al lui Michael Haulica, ridicandu-se intrebarea “ De ce au fost alese cele nuvele, Cainii de Diamant & Zile pe Turcoaz, pentru debutul lui Alastair Reynolds in Romania, si nu primul roman din Revelation Space?”. Mai ales ca se barfeste cum ca Nemira ar fi optionat drepturile de publicare pentru toate volumele legate de respectiva serie…

Desi initial prezentul post se dorea o foarte sumara prezentare a cartuliei aparute de curand in romaneste, intrebarea de mai sus m-a provocat la o adevarata revizitare a imensului univers imaginat de Reynolds. Si in acelasi timp sa incerc un raspuns…

Primul roman plasat in acest univers este Revelation Space – 2000, lucrare foarte intinsa si ambitioasa mai ales pentru un roman de debut. In cateva cuvinte poate fi descris drept dark – gothic – space opera, dar este mult mai mult. Imaginati-va … hmm, nu gasesc un termen de comparatie literar… imaginati-va “Ghost in The Shell” peste o mie de ani, la nivel interplanetar, sau ceva de genul asta. Fara indoiala acest univers este intunecat, decrepit, decazut, dar totusi purtind haloul unei imense, insa iremediabil pierdute straluciri. Chiar umanitatea este alterata, upgrade-urile “epocii de aur” pierzindu-si incet dar sigur utilitatea si intelesul, facand loc ambitiilor marunte si dezorientarii omului tipic acestui ev mediu interstelar. Uriasele nave, lighthuggers, inca functioneaza, insa nimeni nu stie cum, sectiuni de kilometri intregi sint dezafectate din cauza sistemelor care nu pot repuse in functiune, sectiuni bantuite doar de amintirile zilelor de glorie. Chasm City, candva cel mai spectaculoasa metropola a omenirii, este acum efectiv consumat de o molima tehnologica, coloniile indepartate au parte de lupte politice interne pentru putere, cei care inca mai au acces la tehnologie sint organizati in adevarate secte rivale… si asta este doar o firimitura din diversitatea universului in care Reynolds isi plaseaza enigmele intinse pe sute de mii de ani si… ani lumina.

Chasm City – 2001 este al doilea roman plasat in acest spatiu, dar acest volum nu este o urmare directa a Revelation Space. Actiunea este plasata in metropola sus amintita, Reynolds exploatind premisele contruite in primul roman, insa fara legatura intre evenimente. Un “stand-alone” , daca vreti. Romanul de debut este suplimentat cu Redemption Ark – 2002 si Absolution Gap – 2003, formand o trilogie care imparte, pe linga acelasi univers, si aceleasi personaje, evenimentele fiind cronologic consecutive. Ultima aparitie in Revelation Space este The Prefect – 2007, un alt “stand-alone”, despre care insa nu pot sa va spun prea multe pentru ca inca nu am lecturat-o inca ( dar este in lista 🙂 ). Pe linga romane, Reynolds a plasat in peisajul sus amintit si cele doua nuvele mentionate la inceput, precum si un intreg volum de povestiri grupate sub titlul Galactic North – 2006.

Fara doar si poate romanele lui Reynolds sint epice, si inca in stil grandios. Atentia pentru detalii este la cote maxime, descrierile sint foarte vii, izbitoare; imaginea unui lighthugger te poate face tragi o gura buna de oxigen si sa zici “wow!”. Personajele variaza de la oameni normali cu probleme anormale, pina la cyborg-i care pot etala numai ramasite ale umantatii initiale, atat fizic cat si din punct de vedere al motivatiilor si al comportamentului. Loialitatea, iubirea, teama, credinta, toate sint sfartecate si reasamblate intr-un mod grotesc & baroc, impletind influente cyberpunk/steampunk.

Despre Cainii de Diamant & Zile pe Turcoaz nu o sa va spun decat cateva vorbe: pe linga faptul ca puteti gusta din Revelation Space, sinapsele o sa va zumzaie la contactul cu vechi si letale artefacte extraterestre, precum si cu adevarate oceane ganditoare, capabile sa stocheze sau sa scrie personalitati si modele de gandire… Pentru curiosi, aveti aici un articol semnat de Michael Haulica, insa recomandarea mea e sa cititi cartea “pe sec”.

Si acum raspunsul meu la intrebare… Romanul de debut al lui Reynolds a fost la vremea aparitiei oarecum controversat, parerile, inclusiv recenziile unor critici cu experienta, se bateau cap in cap: unii erau in extaz, altii erau dezorientati. I s-a reprosat autorului ca e prea descriptiv, ca personajele sint slabe si se comporta aiurea (de parca ar sti cineva cum ar gandi un eventual cyborg!). Incet, incet, apele s-au linistit, acei critici au recitit romanul si i-au acordat creditul cuvenit lui Reynolds. Reactiile initiale au fost provocate de faptul ca primul contact cu scriitura lui Reynolds sub forma unui roman care in editia hardcover (cu scris marunt) se apropie de 500 de pagini, poate fi PREA MULT! Nu zic ca romanul e perfect, chiar nu e. Are cateva dume gratuite prin el, insa e debutul, si daca nu sinteti foarte carcotasi le puteti trece usor cu vederea pentru ca nu influenteaza evolutia generala. Asadar, probabil ca MDP s-a hotarat sa ne serveasca cu lingurita cateva inghitituri, un mic aperitiv, un digestiv daca vreti, inainte sa ne arunce in butoi. Acum sintem avertizati si antrenati, putem face fata debitului la puterea maxima, si sa nu ne simtim dati cu capul de pereti de proza musculara semnata de Reynolds. In acelasi timp, nu cred ca avea sens ca Nemira sa riste un roman masiv si sa obtina aceleasi reactii contradictorii precum “afara”. Evident, nu sint decat supozitii, pe care numai MDP le poate confirma sau infirma, daca vrea… Dar acum sintem pregatiti sa facem pasul  cel mare in Revelation Space! Parerea mea – Charlie.

PS. Una din cele mai faine initiative pe anul asta: Nemira – Scrie ca sa primesti… o carte!

Carti bune, filme proaste…

Mai intai cartile bune – de mai bine de o saptamana Nemira livreaza „Turbion” (RC Wilson) si „Cainii de Diamant / Zile pe Turcoaz” (A Reynolds). Despre primul volum am tot scris pe aici (Wilson e preferatul momentului iar Spin e No.1 in lista mea), iar „Revelation Space”-ul lui Reynolds o sa aiba un post dedicat pentru ca merita si o sa am mai mult timp de bloguit.

O sa am timp mai mult pentru ca, cred, o sa renunt la filme. In ultima vreme dezamagirile se tin lant. Parca toti producatorii, scenaristii si regizorii s-au tampit. Sau ne cred pe noi tampiti. Dezamagirile acestui weekend sint „Doomsday” si „Starship Troopers 3 – Marauder”. Primul e un amestec total idiot de Mad Max, 28 Days After si I Am Legend. Multa violenta, ceva canibalism, niste efecte speciale de rahat, prostie cu galeata, h-eroina cu cizme lucioase si nadragi negri strinsi pe cur care bate mutanti, si cam atat. La sfarsit m-am uitat la nevasta-mea si am zis amandoi intr-un glas: „Ce panarama!”. Si asa s-au dus doua ore in care puteam sa fac draq altceva… „Starshit 3” a inceput asa de nasol, iar impresia artistica a fost asa de jalnica incat nu am cuvinte… permise sa comentez. De data asta dupa 15 minute i-am dat eject si m-am apucat sa citesc.

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑