Mike Resnick este un scriitor mişto. Şi nu numai pentru că a luat 5 premii Hugo la categoria povestiri sau pentru că este nominalizat practic anual la această categorie. Ci pentru că a găsit un fel de a povesti în care desfăşurarea imaginaţiei nu este prin nimic îngrădită de căldura şi simplitatea cu care îşi creionează personajele.

Fie că scrie despre extratereştri, roboţi, fantome sau magicieni, povestirile sale sunt, în final, despre ce înseamnă a fi om, cu bunele şi cu relele inevitabil amestecate în natura umană. Nu-i vorba atât de ceea ce spune cât de felul în care spune povestea şi de uşurinţa cu care te împinge, pe nesimţite, spre concluzia pe care o doreşte. Şi despre faptul că reuşeşte să creeze nişte finaluri în acelaşi timp triste şi pline de speranţă.

Povestirile pe care le-am ales sunt disponibile în engleză, pe Internet, unde le-am găsit şi eu. O să pun linkuri la fiecare. Scrieri ale lui Resnick au fost publicate şi în revistele româneşti de SF&F.

Travels with my cats. Prima povestire de Resnick pe care mi-au căzut ochii, la instigarea lui voicunike. O să merg şi altădată pe mâna lui, că ştie ce să recomande.

p5882big-white-cat-small-black-cat-postersCâştigătoare a premiului Hugo în 2005, este povestea lui Ethan Owens care, în copilărie, cumpără din întâmplare o carte de călătorie în ediţie limitată. Intitulată „Travels with my cats„, cartea, scrisă de o oarecare Priscilla Wallace, îl va ţine treaz toată noaptea prin felul în care autoarea descria ţările exotice pe unde umblase.

Peste ani de zile, cu toate visele de glorie şi aventură de odinioară pierdute fără urmă, Ethan se stabileşte într-un orăşel de provincie, fără alte aşteptări decât o viaţă liniştită. Recitind la un moment dat cartea preferată a copilăriei sale,  decide să afle mai multe despre autoare… numai pentru a descoperi că aceasta a murit cu mult înainte ca el să se fi născut, la numai 34 de ani, fără să fi scris altceva. Dar, în aceeaşi seară, două pisici, una albă şi una neagră se ivesc pe veranda casei lui iar în urma lor apare însăşi tânăra femeie.

Cum a ajuns ea acolo, ce este, cum va decurge discuţia dintre scriitoare şi admiratorul ei înfocat, îl va simpatiza femeia aceasta din alt secol – dar plină de curaj şi vitalitate – pe cititorul din vremurile moderne, care nu şi-a asumat în viaţa lui vreun risc? La toate întrebările de mai sus puteţi căuta răspunsul la link-ul cu povestirea  şi, chiar dacă unele evoluţii par oarecum previzibile, Resnick are un fel de a le relata care vă va face să nu regretaţi că v-aţi apucat de el.

310px-Olduvai_Gorge
Defileul Olduvai(Tanzania) este şi în realitate un valoros sit paleoantropologic.

Seven views from Olduvai Gorge. Nebula 1994, Hugo 1995. Omenirea a cucerit cosmosul, a subjugat o bună parte din rasele extraterestre care i-au ieşit în cale, apoi a reuşit să se distrugă în mod glorios. După câteva milenii, o expediţie de cercetare compusă din diverse specii extraterestre ajunge pe Pământ, pentru a căuta relicve şi pentru a descifra secretul Omului: de unde îi veneau ambiţiile şi visele măreţe, egalate în tot universul numai de ferocitatea şi necruţarea de care dădea dovadă în atingerea lor?

„(Omul – n.m.) dispăruse la numai 17 milioane de ani de când pusese piciorul, cu îndrăzneală, în galaxia noastră, venind de aici, de pe planeta sa de origine – dar în acest interval scurt scrisese în istoria galactică un capitol care va dăinui pentru totdeauna. Îşi revendicase stelele pentru sine, colonizase un milion de lumi, îşi condusese imperiul cu o voinţă de fier. Nu arătase milă pe parcursul supremaţiei sale şi nici nu o ceruse atât cât duraseră declinul şi prăbuşirea sa. Chiar şi acum, la aproape 48 de secole după dispariţia lui, realizările şi eşecurile sale încă mai aţâţau imaginaţia”.

Cele şapte „vederi” din defileul Olduvai nu sunt cărţi poştale, ci un fel de viziuni ale unuia dintre membrii expediţiei. Cel-Care-Vede, un Simţitor de Nivelul Patru, poate absorbi prin simpla atingere toate „amintirile” unui obiect şi ale celor care l-au folosit. Atingând un femur, află povestea unor extratereştri veniţi pe Pământ în preistoria omului, care ar fi pariat pe evoluţia spre inteligenţă a babuinilor şi nicidecum a unor mici maimuţe fără coadă care trăiau şi ele p-acolo, într-o peşteră. Şi tot aşa, istoria omenirii rezumată prin cele şapte artifacte găsite de expediţie, care spun istorii individuale, simptomatice însă pentru evoluţia generală a umanităţii.

Totul cu un final înspăimântător şi, în acelaşi timp, dătător de speranţă, depinde din perspectiva cui priveşti. De fapt, până la urmă, te trezeşti că ţi-ai însuşit în aşa măsură perspectiva Simţitorului, încât finalul te lasă cu un gust extrem de straniu.

Article of Faith. Tare-i mai plac roboţii lui Mike Resnick, îi iubeşte de-a dreptul, de aia, în povestirile lui, roboţii sunt mai buni decât oamenii. Şi nu la chestii robotice, nu: roboţii îi înving pe oameni pe propriul lor teren, sunt mai buni la omenesc decât creatorii lor. Dintre toate povestirile lui, mi se pare că acelea cu roboţi au cea mai mare încărcătură emoţională.

193209303301
Ilustraţie de Karl Nordman la povestirea lui Resnick, pentru Jim Baen's Universe

Article of faith” este povestea unul robot pe nume Jackson, trimis să ajute în gospodăria unui preot. Robotul nu a auzit în viaţa sa de cineva numit Dumnezeu şi, când preotul îi spune că este creatorul a toate, Jackson îl confundă cu Stanley Kalinovsky, fabricantul lui. Pentru a lămuri confuzia, preotul îi dă să citească Biblia. La început trebuie să facă faţă întrebărilor naive ale robotului – cum de nu a fost Iona dizolvat de sucurile gastrice din stomacul balenei sau cât de mare este Dumnezeu de are nevoie de case cu acoperişul atât de înalt (bisericile).

Într-o zi însă, după ce relaţiile cu slujitorul său metalic s-au consolidat, preotul este confruntat cu rugămintea acestuia de a fi lăsat să asiste la slujbă alături de restul congregaţiei sale. O „turmă” compusă din oameni săraci, obtuzi şi înăcriţi de viaţă, cărora introducerea roboţilor ca mijloace de producţie le-a diminuat şansele de a găsi locuri de muncă. Dar, după cum va obiecta Jackson, „dacă Dumnezeu este Dumnezeul tuturor lucrurilor, nu este şi Dumnezeul roboţilor”?.

De aici, situaţia nu poate decât să se complice, tocmai pentru că roboţii se dovedesc a fi mai buni la „umanitate” decât oamenii: ei nu iau în deşert angajamentele asumate şi nici cuvintele spuse, tratează fiecare activitate cu seriozitate şi, spre deosebire de oameni, nici nu le trece prin circuite să se dezangajeze dintr-o acţiune de care s-au apucat. Iar finalul este emoţionant, ridicând o serie de întrebări despre ce înseamnă a fi om sau a avea suflet.

Alte link-uri către povestiri de Mike Resnick găsiţi aici.