dilematecaNumărul din iunie al revistei „Dilemateca” ne face surpriza de a dedica rubrica Dosar SF-ului. Şapte pagini ilustrate cu poze în stilul celei de pe copertă, în care Radu Pavel Gheo şi Michael Haulică analizează situaţia actuală a SF-ului la nivel internaţional dar şi a SF-ului românesc.

În articolul „SF-ul, o definiţie”, Radu Pavel Gheo subliniază – şi totodată combate – poziţia marginală acordată de critici SF-ului care, în istoriile literare, este prezentat ca o specie „desprinsă de marile probleme ale fiinţei umane” , fără evoluţie, epoci sau curente, cu scriitori nediferenţiaţi. Şi căreia criticii îi neagă valoarea şi relevanţa tocmai pentru că ar fi literatură „de largă audienţă”  sau pentru că, se consideră, are public compus din adolescenţi şi tineret. Exemplul ce ni se oferă este tocmai „Istoria critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu, volum de peste o mie cinci sute de pagini, dintre care SF-ului îi este dedicată doar o pagină, sub titlul „Literatura pentru copii şi tineret. Fantasticul. SF-ul”.

O idee interesantă pe care am găsit-o în articol este receptarea diferenţiată a literaturii SF europene faţă de cea americană. Clasici europeni ai SF-ului, cum ar fi Wells , Lem, Kapek sau fraţii Strugaţki au fost mai uşor asimilaţi de istoria literaturii decât Asimov, Zelazny sau Van Vogt, subliniază autorul.

„Literatura SF e despre oameni”, este de părere Michael Haulică. SF-ul, spune el, nu moare dar se transformă. Avem încă hard SF, space opera şi cyberpunk dar are loc şi o translaţie, al cărei principal agent pare să fie genul New Weird, reprezentat de China Mieville. „Spre ce se îndreaptă acest New Weird?. Cine poate şti? Poate, peste vreo zece ani, un curent revoluţionar se va naşte din ceea ce este azi New Weird. Poate, cu ceea ce s-a câştigat ca scriitură, se poate reveni la temele SF-ului clasic”.

Autorul remarcă, de asemenea, apropierea SF-ului contemporan de mainstream. Dacă există un curent care deplânge apropierea scriitorilor de mainstream de literatura SF (şi se teme că SF-ul va sfârşi ca o ramură minoră a acesteia), Michael Haulică priveşte lucrurile de la capătul opus şi cu optimism: SF-ul se apropie şi el de literatura cea de toate zilele, ceea ce „îi nemulţumeşte pe adepţii sefeului ca literatură despre ştiinţă, dar îi apropie pe cititorii care, în general, nu prea sunt tentaţi de poveştile cu nave spaţiale şi roboţi”. Pentru că ” (…)literatura SF este despre oameni. Nu este despre lucruri ci despree ceea ce ne face să fim oameni”.

Sigur, ambele articole sunt mult mai cuprinzătoare, m-am rezumat la câteva idei.

Eu una aş fi vrut mai mult, în acest Dosar SF, poate şi nişte portrete sau câteva cuvinte din partea unora dintre scriitorii noştri de SF, ca să aibă lumea un tablou mai clar despre fenomenul autohton.

Ca bonus pentru iubitorii de literatură fantastică, fie ea şi ne-SF, numărul actual al Dilematecii se încheie cu o povestire de Julio Cortazar, „Scrisoare către o domnişoară din Paris„, scrisoare scrisă de un om care, din când în când, varsă pe gură un iepuraş. E bizară şi fermecătoare, graţie modului în care Cortazar face irealul să pară logic şi firesc, înainte să dărâme toată construcţia atât de serios înălţată.

P.S. Poza am furgăsit-o de la adina b, că eu nu am, la ora asta târzie, posibilitatea de a face o poză decentă coperţii revistei.