animalul-2Scriitorul Roberto R. Grant este de fapt pseudonimul unei persoane cunoscute in fandomul romanesc. Cum nici in postfata nu este dezvaluit, nu o sa insist nici eu asupra identitatii reale, desi pina la urma am aflat despre cine este vorba. Initial, studiind coperta si analizand, nu prea profund, titlul am crezut ca am in mina un roman cu accente horror. Ei bine nu prea a a fost cazul, constantand ca de fapt cartea este o imbinare de genuri, lucru vizibil mai ales la final. In aproape 90% din roman avem parte de intamplari mai putin paranormale, amenintarile cu atentate din statiile de metrou sau gari, in ziua de azi, fiind ceva la ordinea zilei. Chiar daca nu e cazul inca la noi. Intamplarile descrise de scriitor in cartea sa au la baza o serie de articole din ziarele, Le monde, Parapsychology sau Ozn Review, din perioada anului 1999. De fapt, intreaga actiune si intriga se invarte in jurul producerii unei posibile catastrofe, ce ar putea fi cauzata de  producerea iminenta a unei eclipse solare.

Din ce am observat eu, defectul major al romanului a carui actiune se petrece la Bucuresti, ar consta intr-o abundenta nefireasca a numarului personajelor. Si corelata cu aceasta abundenta se poate observa ca exista o ”şubrezime” vizibila la nivelul constructiei personajelor. Adica acestea sunt schitate mai mult decat sumar. Intr-adevar dupa cum observa Radu Pavel Gheo in postfata, actorii romanului, “vorbesc cum este firesc sa o faca oamenii de nivelul lor, fara niciun fel de cosmetizare livreasca a limbajului, fara ca autorul sa ocoleasca expresiile “dure” ale limbii romane.” Că dialogurile au o tenta neaoşă, specifica diferitelor clase sociale romanesti, de la muncitorul de rand, instalatorul si pina la primul ministru, sunt de acord. Totusi, lipseste acea forta care sa le stranga, sa le coaguleze intr-un tot unitar, sa le ofere o credibilitate. Eroii seamana cu niste actori ale caror replici nu le ies chiar cum trebuie.

Trecand peste acest mic neajuns nici actiunea nu este chiar una dintre cele mai febrile. Poate si pentru ca de fapt este un roman mai mult despre orasul Bucuresti, incercand sa se suprinda viata de zi cu zi a locuitorilor, dar in acelasi timp urmarindu-le visurile si nazuintele Aceasta amenintare a unui dezastru la metrou acapareaza intreaga atentie si vinde cititorului iluzia unui final de roman mai incandescent. Desi, fara valente de mare revelatie, se poate observa ca acesta este bine cantarit si te prinde un pic nepregatit pentru lovitura de teatru imaginata de scriitor. Aici, intr-adevar, nu am ce comenta.

Un alt punct forte al scriitorului, valorificat in mica masura pe parcursul romanului, ar fi descrierile. Mai ales pe final cred ca se preteaza foate bine la ce a incercat el sa construiasca si, cel putin aici, a gasit formula corecta. Am mai sesizat si prezenta unui personaj aparte, construit parca dupa rigorile si starea de fapt a acelei perioade, aplicabile cu aceeasi actualitate si in zilele noastre. In fond au trecut doar noua ani de la scrierea romanului. Este vorba de un scriitor care renunta la activitate, dar mai ales se hotaraste sa-si schimbe numele, isi lasa mustata si trece la munca de jos. Sotia sa neimpacata de aceasta alegere prefera sa-l paraseasca, cel putin pentru moment. Si atunci cind acesta este descusut despre alegerea facuta, nea` Jean Balaban pe numele nou, ofera explicatia evidenta. Un scriitor in Romania moare de foame daca incearca sa se dedice doar acestei activitati. Lucru intrutotul adevarat si arhicunoscut tuturor. Oricum nu este momentul si nici timpul sa despic firu`n patru pe acest subiect, factorii si motivele fiind multiple si complexe.

Romanul face parte din colectia Imago a editurii Dacia alaturi de inca alte 5 aparitii si anume : Joelle Wintrebert, Heteros si Thanatos; Bogdan Ficeac, Noaptea Fantasmelor; H.G. Wells, Omul invizibil; Ona Frantz, Sfasierea (despre care am auzit numai cuvinte de lauda); Liviu Radu, Trip-Tic ( aflata in planul de lecturi obligatorii).  Nu as vrea sa ma hazardez in prea multe comparatii, insa romanul romanul in foileton, „Amendamentul Dawson” a lui Ciprian Mitoceanu mi-a adus aminte destul de mult, in esenta si ca si impresie generala, de lucrarea de fata.