3 X Philip K. Dick (1)

As fi putut foarte bine sa prezint fiecare din cele trei carti citite de Philip K. Dick in trei posturi distincte, insa din momentul in care am inceput-o pe a doua, in mintea mea s-a nascut un gand nastrusnic.

Faptul ca anumite teme s-au repetat, ca am gasit elemente-cheie comune in cartile citite nu a fost o noutate si nici ceva care sa ma uluiasca, dar aceste lucruri combinate cu informatiile sporadice dar destul de interesante despre viata tulmultoasa a autorului m-au determinat sa iau hotararea de a incerca sa citesc tot ce a aparut la noi- mai exact, tot ce a publicat editura Nemira. Bineinteles, sper sa gasesc si cartea biografica, scrisa de Carrere, „Eu sunt viu, voi sunteti morti” (publicata tot de Nemira, in ’98)- multumesc voicunike pentru recomandare-, precum si alte variante in engleza ale lucrarilor care l-au avut in centrul atentiei pe P.K.D. (am gasit destule pe Amazon, toate tentante). Chiar acum, gandindu-ma ca P.K.D. a avut o surioara geamana, care a murit la sase luni de la nastere, trauma pe care el a resimtit-o foarte puternic, completeaza viziunea mea asupra cartilor lui si adauga o noua dimensiune intelegerii lor.

(Cercetarea mea va contine si un capitol dedicat in exclusivitate legaturii aproape mistice dintre Sf-isti si pisici)

Ce a facut ca P.K.D. sa fie diferit de alti scriitori care au avut si ei o activitate literara intensa si care au fost destul de promovati si la noi este faptul ca, ajungand la a treia carte, am inteles ca deja nu mai citeam cartea, ci citeam autorul, iar pentru autor scrisul nu era un moft sau o exprimare a talentului scriitoricesc, ci era o modalitate de a-si pastra coerenta si identitatea.

Totusi, ceea ce m-a determinat sa comand fara simt de raspundere si vreo logica aparenta (mai cu seama pentru ca mie nici nu-mi place culoarea roz) cate patru carti odata, de pe siteul editurii, a fost ca trei dintre cartile lui au fost ecranizate, iar filmele se afla printre preferatele mele: Minority Report (trad.: Furnica Mecanica), A scanner darkly (trad.: Substanta M), Blade Runner (trad.: Viseaza androizii oi electrice?).

Despre carti, (cat mai) pe scurt

Prima carte citita a fost „Viseaza androizii oi electrice?”, iar decizia a fost influentata exclusiv de faptul ca Blade Runner a fost primul Sf vazut (si indragit foarte mult). Despre P.K.D. (inca) nu stiam nimic. Am cautat in carte atmosfera care ma sedusese in film, insa, spre marea mea dezamagire, nu am gasit-o, sau cel putin eu nu am perceput-o (cred ca lipsea interventia celor de la Vangelis) la fel de intens ca in film (e cazul singular in care as revedea filmul, dar n-as reciti cartea). Pe de alta parte, am intalnit reflectii profunde care sondeaza natura umana (prin introducerea dublului om/masina) si descoperind ceea ce o face atat de … inimitabila: empatia. Empatia, insa, trebuie stimulata si, oricat de ciudat ar suna, exersata. Ea este o calitate intrinseca umanitatii, insa in acelasi timp deteriorabila. Aici se strecoara un rationament circular amuzant, P.K.D. introducand si factorul religios: catalizatorul sentimentului religios este empatia, iar sentimentul religios este experimentabil doar prin intermediul empatiei. Faptul ca subiectul cartii este dat de incercarea personajului principal de a distinge omul de android, utilizand tot felul de teste si intrand intr-o conspiratie ciudata, denota interesul scriitorului pentru ceea ce este real, si ceea ce este fals (asta ca sa ma exprim asa, scolareste). Mi-a mai placut ideea „programarii depresiei”- si cat adevar e aici, adevarul celor care simt ca uneori depresia da masura calitatii vietii pe care omul o traieste, si ca ea, uneori, este punctul in care omul poate face schimbarea vietii lui- in bine.

„Clanurile de pe Alpha”, contine o poveste cu un urias potential (care, din pacate, nu a fost exploatat complet, sau cel putin asa cum mi-as fi dorit eu). Ideea de a pune in discutie masura in care o societate- o lume- constituita din bolnavi mintali, grupati fiecare in clanuri in functie de specificul patologiei, ar putea supravietui, si, mai mult, ar putea fi functionala, pe mine m-a cucerit din prima clipa. Hebi (hebefreni), depi (depresivi), parani (paranoici), poly (bipolari), mani (maniaci) se reunesc intr-un consiliu de urgenta pentru a discuta despre apropierea iminenta a unor nave terrane, care pareau sa ameninte stabilitatea si insasi existenta lumii lor. Terranii, in frunte cu o psihoterapeuta, erau implicati, cel putin la nivel… oficial, intr-o misiune de explorare si ajutorare a clanurilor izolate de pe Alpha- III. In paralel cu aceasta, fostul sot al psihoterapeutei, zdruncinat de divort si de relatia destul de „toxica” cu sotia lui, avea propriul sau plan.

Incercati sa va imaginati acest cadru, tinand cont de faptul ca fiecare dintre protagonisti are o imagine complet diferita, ipoteze personalizate despre ce e realitatea si cum ar trebui sa actioneze. Este o imagine care da… vertijuri, iar P.K.D., daca asta a fost scopul lui, a reusit sa-mi rasuceasca sinapsele cu bulibaseala asta, la un moment dat incoerenta si destul de diluata ca sens in arhitectura generala a romanului.

Pe de alta parte, P.K.D. dezvaluie foarte frumos cateva dintre particularitatile, nu numai individuale ci si colective, ale patologiilor pe care a ales sa le lase sa se desfasoare pe scena. Manii, cu energia lor vibranta, impulsivitatea, violenta, dar si productivitatea ideatica, capacitatea de a vedea in viitor, si inclinatia pulsionala catre actiune; paranii (nu intamplator unul dintre personajele centrale este paran), cu teama lor constanta de a nu fi atrasi in capcane, cu grija obsesiva de a anticipa evenimentele (chiar daca asta ar insemna construirea unor duplicate) pentru a nu fi luati prin surprindere; hebii, reprezentanti ai schizofrenicilor, acesti mistici cu puteri psihice extraordinare, dar al carui comportament este complet imprevizbil si greu de descifrat. In perioadele tensionante, pana si patologiile se pot concentra in directia unui scop comun. Ce m-a dezamagit la carte a fost ca personajele au fost „slabe”, cu prea putina consistenta, ca subiectul a fost expediat rapid, P.K.D. implicandu-se mai mult in a finaliza cartea decat in a o defasura, pe toate pistele pe care le deschisese.

Ultima carte citita, „Ubik” (mentionez ca m-a enervat coperta deoarece m-a indus in eroare), mi-a placut in mod deosebit, pentru ca am simtit ca a facut mai mult decat a materializa o idee interesanta, numai buna de pus pe hartie (continand, bineinteles, tematica conflictuala si preocuparile interioare ale scriitorului- Ce este real si ce nu?). Faptul ca in universul fabulos al anului 1992 este posibila pastrarea contactului cu persoanele decedate, mai exact, cu constiintele lor (in niste locatii numite morotarium), s-a pliat suspect de bine pe o discutie recenta care mi-a scormonit multe dintre curiozitatile si dilemele existentiale. Povestea se invarte in jurul felului in care realitatea este creata atat de forte exterioare individului cat si de asteptarile si dorintele lui, si ca, pana la urma, persoana nu poate sti care este punctul pana unde isi controleaza propria existenta, si care este punctul in care intervin aspecte care au o logica si o ratiune proprie, ocultata mintii omenesti.

Ubik mi-a adus aminte de Omul demolat, deoarece am reintalnit esperii si persoanele care aveau puteri „psionice”, capabile sa citeasca ganduri, sa anticipeze realitatea sau, din contra, sa o schimbe intorcandu-se in timp. Exista doua tabere (a celor antrenati sa se inflitreze in marile corporatii si sa fure datorita puterile lor informatii secrete si importante, si a celor care pot contracara aceste interventii, numiti inertiali), si un inamic invizbil, a carui adevarata natura si identitate ramane un intreg mister. Secventele in care sunt prezentate regresiile temporare, impreuna cu explicatiile si felul in care personajul principal le resimte mi-au placut foarte mult. Transformarile pe care mediul le suferea, mesajele ciudate, menite sa calauzeasca pasii personajului, experimentarea degradarii fizice, a apropierii mortii, intalnirea cu cel care a provocat toate acestea, m-au fascinat si asta pentru ca, mai mult decat in cazul cartilor anterioare, parca am simtit si eu aventura celor prinsi in acel univers, si m-am trezit infiorandu-ma la gandul ca, ar fi posibil, la un moment dat, ca procesul de imbatranire sa fie atat de accelerat, incat sa nu avem timp sa ne acomodam cu ideea topirii noastre in nimic.

Concluzii

Momentan, in topul preferintelor conduce Ubik. As avea multe de spus despre ce-am citit (am „ciugulit” si eu din ce-am citit cateva idei), dar prefer sa las discutiile aprinse si revelatiile pentru intalniri la cafea, mai ales pentru a nu parazita altora experienta de a citi niste carti chiar interesante si care merita toata atentia (acesta este si motivul pentru care prefer sa-i citesc cartile, atatea cate-au aparut la noi, in loc sa citesc despre ce-au citit si gandit altii citindu-i cartile- sau ceva de genul asta).

Fugitiv, am regasit ca puncte comune „conspiratia” (care, la drept vorbind, este adevaratul personaj al cartilor lui Dick), duplicitatea, personajele feminine ostile (n-am putut sa nu remarc sotia lui Deckart, actrita, tafnoasa, si deloc multumita de nimic, sotia lui Chuck, terapeuta de cuplu, cu o viata de cuplu nociva, si care se dovedeste a fi nu departe de cei de pe Alpha) abuzul si incalcarea intimitatii, a spatiului privat, aspect redat in carti prin metode extrem de intruzive si brutale (citirea gandurilor, anticiparea evenimentelor, manipularea realitatii- chiar (percepute) fizice), realitati rasturnate, schimbari de perspectiva (Cine este bolnav si cine este sanatos? Care sunt criteriile dupa care ii incadram pe oameni intr-o categorie sau alta?), si altele.

Inca un lucru pe care as vrea sa-l mentionez este acela ca… desi ridica multe teme serioase de reflectie, P.K.D. este si un maaare farsor! Este un scriitor care stie sa-i puna cititorului cateva piedici, sa-l sicaneze, fie pentru ca-si caricaturizeaza personajele intr-un fel in care nu te-ai astepta pentru subiectul cartii (mai tine cineva minte in ce hal erau imbracati importantii inertiali, gata sa porneasca intr-o misiune super importanta? – si apropo de asta, scena in care acei ciudati, fiecare cu puterile lor, erau stransi in acelasi loc, cunoscandu-se unii pe altii, mi-a adus aminte de filmul Rose Red, ecranizarea cartii lui King, facut dupa un scenariu scris de King,  in care tot asa, o gasca de paranormali pleaca sa investigheze o casa bantuita) . O alta maniera in care scriitorul face un pic pe aghiuta diabolic este prin finalurile (chiar bune!), menite sa te-adanceasca si mai mult in relfectii (Ubik, Clanurile…)

(Ce) Va urma (anunt, ca sa nu existe asteptari la altceva)

Eu planuiesc sa continui lectura, dupa ce fac o mica pauza si ma plimb putin pe alte meleaguri literare, cu: Substanta M, Omul din Castelul Inalt, Timpul dezarticulat si Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldrich (cartile pe care deocamdata le am in biblioteca). Cred ca mi-ar fi placut mai mult sa scriu ceva dupa ce le citesc pe toate.

Mai trebuie sa fac rost doar de Furnica Electrica dar asta intr-o comanda viitoare, caci momentan astept cu sufletul la gura momentul in care voi citi Hyperion (da, m-am si repezit sa-l iau cand s-a dat drumul la clicaneli pe site). Daca ma impiedic, nu stiu cum, si de cartea biografica, aparuta la noi si amintita la inceputul postului (care-si trage titlul dintr-un mesaj peste care dau protagonistii povestii din Ubik) ma declar chiar super extra multumita, insa o voi citi dupa parcurgerea cartilor, ca sa am si eu satisfactia lucrurilor descoperite.

PS: chiar si asa, am tras cu ochiul pe siteul oficial dedicat lui P.K.D., si incep sa ma intreb daca nu cumva alegerea culorii roz pentru colectia lui are vreo legatura cu faptul ca, citez:

In February and March 1974, Dick experienced a series of visions and auditions including an information-rich „pink light” beam that transmitted directly into his consciousness.