dilgProbabil că v-aţi dorit, măcar odată, să puteţi citi gândurile altcuiva. David Selig, telepat din naştere, află însă că un asemenea dar nu este întotdeauna o binecuvântare şi că nu aduce numai un plus de cunoaştere sau avantaje faţă de ceilalţi, ci şi o cruntă singurătate.

Dying inside, romanul scris de Robert Silverberg în 1972, relatează de fapt momentul în care puterile extrasenzoriale ale lui David Selig intră într-un declin ireversibil. Este o povestire tristă, în mod egal patetică şi atunci când Selig îşi plânge de milă şi atunci când glumeşte în mod forţat pe seama sa şi a jalnicei sale vieţi. Personajul nu inspiră aproape nicio urmă de simpatie, nici când îşi reaminteşte greşelile sale, nici când suferă de telepatie ca de un păcat, nici când încearcă să îşi imagineze dacă există o viaţă după pierderea darului. Mie cel puţin mi-a fost extrem de greu să îl compătimesc pe acest om dar am fost cumva atinsă de melancolia ce se degajă din întregul roman.

La 40 de ani, Selig este un ratat, fără o ocupaţie stabilă, fără familie, fără prieteni şi fără rost în lume. Relaţia sa cu propriul talent este una extrem de complicată: Selig îşi urăşte darul, însă urăşte în mod egal pierderea acestuia, pentru că telepatia era singurul lucru care îl făcea special. Talentul său ascuns l-a izolat de oameni dar i-a oferit în acelaşi timp momente de extaz privat. L-a pus în contact cu bogăţia minţilor umane dar şi cu laturile întunecate ale acestora, laturi de care uneori nici posesorii minţilor respective nu erau conştienţi. Dovedind că ştie mai multe decât ar fi fost firesc sau neputând el însuşi să suporte ceea ce „citea” în minţile altora, reuşeşte să ruineze orice relaţie, de orice tip, cu alt semen.

Acum, după o viaţă în care a spionat prin capetele altora cu vinovăţie dar şi cu încântare, Selig ajunge să se întrebe dacă nu şi-a irosit cumva talentul în mod inutil, dacă nu ar fi trebuit să îl folosească într-un mod mai profitabil pentru sine sau pentru alţii şi dacă, de fapt, singurătatea şi ratarea sa sunt un rezultat direct al puterilor telepatice sau nişte hibe ale firii sale, ce s-ar fi manifestat oricum.

Paranteză. Cea mai frumoasă scenă este aceea în care Selig îşi reaminteşte o vară din copilăria sa, când, aflat la ţară, spionează minţile celor dimprejur, inclusiv aceea a unei albine, a unui păstrăv şi, apoi, mintea unui fermier taciturn şi posomorât, pe care micul David îl compară cu gardienii nazişti. Spre surpriza sa, descoperă însă că omul cel retras trăieşte în armonie cu natura şi este mulţumit cu viaţa lui simplă, fiind una dintre cela mai împăcate fiinţe pe care Selig le va întâlni vreodată.

Întrebări cu răspunsul la purtător. Cartea m-a lăsat cu câteva întrebări, două ce rezultă din povestea în sine şi alte două care nu sunt abordate ca atare dar care mi-au venit inevitabil în minte:

1. Când citeşte lucruri neplăcute în minţile celorlalţi, David Selig vede ceea ce gândesc/percep ceilalţi sau se vede de fapt pe el însuşi? Intervine „cititorul” în „citire” sau nu? (Silverberg este de o minunată ambiguitate la un moment dat).

2. Există viaţă după pierderea darului şi, dacă da, cum este acea viaţă? (iarăşi, Silverberg dă nişte indicii dar va trebui să citiţi cartea ca să vedeţi).

şi

3. Ar putea oare cineva să accepte o viaţă alături de o persoană care i-ar cunoaşte orice gând, ba chiar orice mişcare a subconştientului? (Mie mi se pare de nesuportat, mai ales că orice om are gânduri cu care se ruşinează sau gânduri pe care el însuşi le recunoaşte ca fiind nedrepte).

4. Trebuie să ţii cont de toate gândurile unei persoane, de toate impulsurile pe care i le citeşti sau numai de acelea pe care aceasta şi le asumă şi pe baza cărora acţionează? Mai explicit: contează mai mult că te iubeşte şi îţi arată asta sau faptul că se simte, în mod trecător, exasperată de tine? (Eu aş zice că atitudinea asumată este cea care contează şi nu micile sau marile exasperări, deşi ar probabil dificil să faci abstracţie de ele odată ce le-ai auzit).

Telegrafic despre autor. Nominalizat pentru Hugo şi Nebula pentru „Dying inside”.♦ Are la activ mai multe premii prestigioase, acordate pentru povestiri şi nuvele, după cum urmează: 1969 – Hugo pentru „Nightwings”; 1970 – Nebula pentru „Pasagerii”; 1971 –Nebula pentru „Veşti bune de la Vatican” (toate trei traduse de Nemira în anii 90, în volumul de povestiri „Pasagerii” şi, presupun, reluate în volumul „Vatican, ultimul conclav” în 2006); 1975 – Nebula pentru „Born with the dead”;  1986 – Nebula pentru „Sailing to Byzantium”; 1990 – Hugo pentru „Introducem un soldat. Apoi: încă un soldat” din colecţia de povestiri „Poarta timpului”, (publicată şi de Nemira în anii 90). ♦În 1971 a primit Nebula pentru romanul „Timp al schimbărilor” (tradus în România de defuncta editură Pygmalion). ♦A scris romane împreună cu Isac Asimov, printre acestea „Căderea nopţii”, „Omul Pozitronic” şi „Băieţelul cel urât„, traduse în limba română la editura Teora. ♦În România au mai fost publicate romanele „Omul stocastic” – editura Vremea, 1997 şi „Joc crud” – editura Graphis, 1995. ♦ Eu personal aş mai recomanda şi romanul „The Book of Skulls”, care  mi-a plăcut teribil.