f33462-dan-simmons-hyperionDan Simmons este mai cunoscut cititorului român ca autor al romanului „Ilion„, publicat anul trecut de editura Nemira. Scrisă anterior, „Hyperion” (1989) este considerată până astăzi drept cea mai reuşită creaţie a autorului, fapt certificat şi de premiile Hugo şi Locus, acordate romanului în 1990. Bun, o să ziceţi că premiile nu sunt întotdeauna o dovadă a calităţii unei cărţi dar în cazul de faţă mie mi se pare că au fost meritate.

Patru milioane de locuitori ai planetei Hyperion, aflată la periferia Hegemoniei, se îndreaptă într-o singură direcţie. Spre spaţioport, cu speranţa că vor fi evacuaţi înainte ca războiul interstelar, pe cale să înceapă, să îi izoleze de restul civilizaţiei. Numai şapte sinucigaşi fac drumul invers, pe planeta depopulată. Sinucigaşi în mai mult de un sens, pentru că misiunea în care s-au îmbarcat este una care, se ştie de la început, îi va costa viaţa pe şase dintre ei. Ţinta acestui pelerinaj sunt Mormintele Timpului, misterioasele construcţii găsite de omenire la colonizarea planetei, a căror origine sau utilitate nu sunt cunoscute şi în preajma cărora timpul însuşi suferă fluctuaţii.

Printre aceste misterioase artefacte bântuie creatura numită „The Shrike„, un coşmar metalic cu patru braţe, compus din ţepi, lame tăioase, graţie nepământeană, viteză incredibilă şi o totală lipsă de comunicare, ce adânceşte misterul. Singurele interacţiuni pe care „The Shrike” pare să le aibă cu oamenii sunt uciderea sau răpirea acestora, iar victimele sunt alese la întâmplare, astfel că nimeni nu se poate simţi în siguranţă. Această maşinărie incontrolabilă, care poate lovi oricând şi în orice loc de pe Hyperion, este divinizată ca un zeu de unii şi temută ca un monstru de alţii şi a generat înflorirea unui cult religios centrat în jurul său, cu temple pe toate planetele civilizate şi cu pelerinaje la Mormintele Timpului.

shrike
The Shrike, posibil portret

Cei şapte implicaţi în acest ultim pelerinaj sunt oameni cum nu se poate mai diferiţi: un preot, un consul, un soldat, un detectiv, un templier, un poet şi un bătrân profesor ce îşi transportă cu sine fiica nou-născută. Pe durata drumului până la strania lor destinaţie, fiecare îşi va spune povestea. Fiecare are un motiv personal de a reveni pe Hyperion, fiecare a mai avut de-a face într-un fel sau altul cu planeta, cu mormintele sau cu misteriosul Shrike, cheia războiului izbucnit în jurul Hyperion. Prin alternarea povestirii la persoana întâi şi a treia, prin inserarea de fragmente de jurnal şi prin alternarea stilului dinamic cu unul bazat pe vizual, pe imagini, Simmons încearcă să creeze nu numai istorii cât mai deosebite, ci şi moduri complet diferite de a le relata.

Poveştile pelerinilor nu numai că adâncesc misterul „Mormintelor Timpului” dar creează şi o constelaţie mai mică de mistere personale: avem un preot disperat să salveze creştinismul, pe cale de dispariţie, un om care a uitat să vorbească şi are la dispoziţie numai nouă cuvinte (genul a căror existenţă dicţionarele nu o recunosc),  o dramă ecologică etc. Povestea femeii care începe să îmbătrânească în sens invers este cea mai intensă dintre ele, din pricina unei găselniţe pe care vă las să o descoperiţi şi care face istoria teribilă. Totodată, acest episod conţine o dezbatere despre natura divinităţii şi despre relaţia omului cu Dumnezeu care se va dovedi extrem de relevantă în continuarea cărţii, „The Fall of Hyperion„.

shrike1
The Shrike - varianta Bantam

(Dacă e un defect pe care l-aş găsi cărţii ar fi eşecul autorului de a crea într-adevăr stiluri distincte de a povesti, pentru fiecare personaj în parte. Dacă obiectivul „ce se spune” este bifat cu succes – poveştile sunt la fel de diferite pe cât sunt şi povestitorii lor – cel de al doilea, „cum se spune” nu îi reuşeşte decât parţial, cel mai de succes fiind în cazul poetului Martin Silenus. Dar trebuie să admitem că este dificil pentru un autor, oricât de bun ar fi, să scrie în şapte stiluri diferite de al său propriu).

Pe fundalul peripeţiilor celor şapte este schiţat treptat tabloul general al Hegemoniei umane: Pământul distrus, cele 200 de planete colonizate, nespus de diferite, înflorirea unor religii stranii, oameni cu creierele conectate direct la datasferă. O civilizaţie autosuficientă, atât de adâncită în propria rutină încât nu o îngrijorează dependenţa totală de inteligenţele artificiale, „AI”, care şi-au declarat secesiunea cu vreo 200 de ani în urmă dar au rămas să asiste oamenii, transformându-i într-un soi de infirmi la scară cosmică, susţinuţi de gigantica „proteză” a tehnicii AI.

Simmons desfăşoară o inventivitate fascinantă în creionarea acestui decor, cu mici găselniţe precum casele care au fiecare cameră pe o altă planetă (uşile fiind portaluri prin care se face teleportarea), navele-copaci ale templierilor sau inamicul extern al Hegemoniei, o specie într-o permanentă migraţie cosmică, în „roiuri”, cu fermele sale de comete. Mai sunt şi scene neimportante în sine dar de o frumuseţe care te urmăreşte mult după încheierea cărţii: o slujbă oficiată în ruina unei capele, oameni navigând pe o mare de iarbă sau o discuţie cu delfinii salvaţi înainte de distrugerea Pământului, cărora, dintre toate lucrurile, le e dor de rechini (cu obsedanta replică „miss shark, miss shark, miss shark”).

Pentru cine vrea să ştie.

Hyperion” este primul roman din seria „Hyperion Cantos” care mai conţine „The Fall of Hyperion„, „Endymion” şi „The Rise of Endymion„. „Hyperion” a fost conceput de Simmons nu ca o poveste de sine stătătoare, ci ca primul volum dintr-o istorie pe care „The Fall…” o continuă, aşa că se încheie în mijlocul acţiunii, lăsând cititorul cu o droaie de întrebări şi niciun răspuns. Romanul este o reverenţă respectuoasă adresată de autor clasicilor literaturii, ideea pesonajelor care îşi spun poveştile amintind de „Decameronul” lui Boccaccio, iar linia generală a povestirii fiind inspirată de poemul „Hyperion” al poetului englez John Keats. Keats de altfel joacă un rol important în poveste, autorul găsind o formă de a îl aduce, oarecum, în prezentul acţiunii. Iar scena uciderii unui personaj minor face trimitere exactă la moartea lui Mercuţio din „Romeo şi Julieta„. Povestea se poate citi însă cu aceeaşi plăcere şi de către cei care nu se dau în vânt după clasici.

Vestea bună pentru cititorii de SF din România este că au mari şanse să ia contact cu universul „Hyperion” neaşteptat de repede, cartea aflându-se în lucru la editura Nemira.

hyp_cant_small

Later edit. Sorin Camner, căruia îi mulţumim pentru completare, ne atrage atenţia că printre sursele de inspiraţie ale ciclului Hyperion îi întâlnim şi pe filozoful francez Teilhard de Chardin, naturalistul american John Muir, matematicianul american Norbert Wiener sau calugarul japonez Ummon. Hyperion este construită în acelaşi fel ca „Povestirile din Canterbury” ale lui Geoffrey Chaucer.