ciprianmitoceanuCiprian Mitoceanu nominalizat cu cele  doua povestiri, Amendamentul Dawson si  Ultimul Adam, la premiile „CititorSF” are publicat pina acum un singur roman, „Coltii” (recenzata recent) in colectia Thriller a editurii Tritonic. Pe linga cele doua povestiri de mai sus mai puteti gasi, tot in continutul revistei online Nautilus, unde parerile cititorilor si dezbaterile aprinse pe marginea acestora pot fi si vizualizate, si inca alte doua texte, Jurnalul unui animal de companie si  Stare de bine.

Ii mai multumim inca odata pe aceasta cale domnului Mitoceanu pentru amabilitatea si promptitudinea de care a dat dovada in cadrul acestei initiative, urandu-i succes in continuarea la eventualele proiecte viitoare.

De ce scrii? Scrii pentru tine sau ai in minte si un public anume?

De ce scriu?… Povestea asta cu scrisul a început din copilărie. Ca orice copil, eram înnebunit după poveşti, dar, după cum se ştie, nu toate basmele se sfârşeau aşa cum doream noi, copii. Ţin minte că am bocit zdravăn când am văzut ce soartă nenorocită a avut „Puiul” lui Ioan Alexandru Brătescu Voineşti. Şi Mihai Viteazul, câte lacrimi mi-a mai smuls, sau iezii caprei, Horia, Cloşca şi Crişan… În mintea mea de copil, credeam că, dacă aş rupe pagina din cartea de poveşti a mamei, deznodământul nefericit n-ar mai fi avut loc. Şi, ca să nu rămână un gol în carte, că nu era frumos, iar povestea trebuia să aibă un sfârşit, am început să imaginez propriile mele variante de final fericit, cu puiul de prepeliţă care ajungea pe mâna unui veterinar priceput care, departe de el gândul să-l împăieze, l-ar fi tratat corespunzător, sau că era descoperit de o fetiţă bună la inimă care să-l ajute să treacă de iarnă.

Mai târziu mi-am dorit să-i asigur o altă soartă lui Spartacus. Cred că merita. Şi filmele indiene meritau alte finaluri în opinia mea. Apoi, când am înţeles cum stă treaba cu poveştile şi romanele mi-am dorit să am cărţile mele. Am început cu romane istorice, am inventat chiar un personaj, un dac voinic şi curajos care ajunsese să-l exaspereze pe împăratul Traian (un personaj istoric pe care nu l-am apreciat niciodată).

La început scriam pentru mine, dar în această situaţie este foarte uşor să derapezi într-un sentiment de superioritate care nu are la bază decât propria părere despre activitatea literară. Eşti cineva, te crezi cineva şi ţi se pare că nu mai există un mai bun mânuitor de cuvinte. Şi partea fantastică este că nu te poate contrazice nimeni. Abia când manuscrisele intră pe mâinile celor care ştiu să citească, a celor care ştiu să întoarcă foaia pe mai multe feţe, înţelegi că imaginea superbă despre sine e eronată. Şi trebuie să te străduieşti serios pentru a te ridica în ochii cititorilor.

Cititorii sunt cei care îi dau valoare unui scriitor.

– Tinand cont de dificultatile de publicare pe care le poate intampina un scriitor de literatura fantastica astazi la noi, ce te motiveaza sa continui?

Greutăţile despre care pomeniţi mă sperie, mă pot împiedica să public, dar nu mă vor împiedica să scriu. Scriu de la 12 ani, doar de dragul de a scrie, n-o să renunţ prea uşor la scris. Găsesc o motivaţie foarte bună în faptul că am început să public cu numele meu, că există cititori care apreciază textele mele. Şi mai este şi speranţa într-un viitor mai bun. Criza asta n-o să ţină o veşnicie.

Esti multumit de atentia pe care ai primit-o prin prisma nominalizarilor celor doua povestiri la Premiile Cititor SF?

Mai mult decât mulţumit. Foarte mulţumit. M-aş fi mulţumit şi cu o singură nominalizare.

– Crezi ca o asemenea initiativa bazata mai degraba pe popularitate decat pe un grup de jurati de specialitate, si tinand cont de elementele subiective, poate influenta in bine mersul literaturii fantastice romanesti? Cam ce perspectiva ai asupra premiului „CititorSF” tinand cont ca nu este un premiu oferit de catre un juriu, ci poate fi considerat mai degraba unul de popularitate?

Este o iniţiativă bună. Cred că editurile ar trebui să ţină seama şi de părerea cititorilor atunci când îşi fac planurile. Premiile se dau în funcţie de numărul de voturi. Cu cât mai multe voturi, cu atât mai mulţi cititori potenţiali pentru viitoarele povestiri sau romane.

S-ar putea să mă înşel şi mă îndoiesc că vreo editură va încheia vreun contract cu un autor având în vedere doar clasamentul final al Premiilor „CititorSf”. Cel puţin nu anul acesta. Dar în doi-trei ani, este posibil ca unui câştigător al Premiilor „CititorSf” să i se ofere nişte oportunităţi. Ar fi minunat.

Iar premiile pot arăta dezvălui şi alte aspecte. Astfel, eu credeam că cea mai bună povestire a mea era „Ultimul Adam”, mi se părea mai aproape de ceea ce-mi place mie în materie de Sf. Dar am constatat că „Amendamentul Dawson” a fost mult mai apreciat. O lecţie de care promit să ţin cont pe viitor.

– Povestirile tale abordeaza o gama variata de subiecte. De unde te inspiri? Cat timp iti ocupa scrierea unei asemenea povestiri?

Asta din cauză că sunt un cititor care citeşte o multitudine de genuri. SF, Fantasy, Horror, roman gotic, thriller, poliţist, roman istoric şi de aventuri…

Inspiraţia este pretutindeni, trebuie doar să avem ochi s-o descoperim. Mă inspir de oriunde, din ziare, de la ştirile tv. Chiar şi o discuţie tematică poate fi foarte productivă. Problemele apar de cele mai multe ori în timpul scrisului. Blocaje, senzaţia că ceva este forţat, că nu merge cum ar trebui, astea sunt problemele cu care mă confrunt.

În ceea ce priveşte timpul dedicat scrierii unei povestiri, depinde de la caz la caz. Spre exemplu, „Amendamentul Dawson” mi-a mâncat mai bine de trei săptămâni. A fost prima mea povestire şi a fost cel mai greu de scris. „Ultimul Adam” a fost scris dintr-o suflare, în patru ore, cel mult. În momentul de faţă mă lupt de o săptămână cu „Parish Caviar”. Şi încă mai am de lucru.

– Consideri ca greselile de redactare dintr-un roman pot afecta experienta cititorului sau conteaza doar ca povestirea sa fie spusa indiferent de forma finala?

Depinde de la caz la caz şi cât de grave sunt acele greşeli de redactare. Nu cred că dacă lipsesc câteva virgule sau sunt puse pe aiurea este o mare nenorocire. Dar sunt probleme din cauza cărora cititul poate deveni un coşmar. Nu dau nume, dar acum ceva timp am cumpărat „Contele de Monte Cristo„. La citit am constatat că, din motive pe care doar le pot bănui, din carte lipseau pasaje întregi. Fuseseră sărite, pur şi simplu. Şi nu cred că era vorba despre o greşeală involuntară. Asta mă irită mai mult decât orice. Am plătit pentru cartea întreagă, nimic nu anunţa pe copertă că voi avea dea face cu o ediţie prescurtată. N-a fost corect.

Dacă greşelile de redactare fac imposibilă înţelegerea textului, atunci nu contează cât de bună este povestirea.

– Romanul “Coltii” este cea mai buna scriitura a ta de pina acum? La coperta ai avut vreun cuvant demitoc spus sau a fost aleasa de editura?

Nu. După părerea mea, subiectivă, cea mai bună carte pe care am scris-o este „Predestinare genetică”. Dar s-ar putea să mă înşel, aşa cum s-a întâmplat în cazul povestirilor.

Coperta a fost aleasă de editură, am avut eu o sugestie, dar nu cred că era cea mai bună variantă. Şi coperta actuală mi se pare foarte reuşită. Au existat destul de multe discuţii pe blogul Tritonic vizavi de copertă.

Imi permit sa preiau doua intrebari de la un post recent de pe „Biblioteca Babel” a lui dreamingjewel si sa ti le adresez in continuare.

Ti s-a interzis vreodata sa citesti o carte?

În copilărie da, am mai păţit şi asemenea neajunsuri. E vorba despre“Melmouth rătăcitorul”, de Charles Robert Maturin. Am pus mâna pe ea prin clasa a V-a, m-a văzut bibliotecarul şi mi-a confiscat-o, spunând că nu e pentru varsta mea, ceea ce m-a cam bulversat. Dacă nu era pentru copii de ce se afla în biblioteca şcolii? Era pentru copii mai mari, aşa cum mi s-a explicat. Până la urmă am rugat un copil mai mare să o împrumute pentru mine şi uite-aşa am reuşit să eludez sistemul. Am citit cartea, atent să nu mă descopere părinţii, nu ştiam eu ce părere au ei despre “Melmouth rătăcitorul”. Şi am fost oarecum dezamăgit, mă aşteptam să fie o carte cu femei goale.

Mi s-a mai interzis “Memoriile unui scamator” de Iosefini. Asta sincer, nu ştiu de ce mi-a fost tăiată din lista de lecturi, probabil din cauza limbajului folosit pe alocuri, de Aurel Iosif. Dar am citit-o şi pe asta. N-am prins perioada aia cu romanele lui Marin Preda, care se vindeau pe sub tejghea şi numai oamenilor de încredere. Eram, totuşi, prea mic.

În rest, nu pot spune că mi s-a pus interdicţie la cărţi; poate doar preţurile din ziua de azi, cam umflate, care “interzic” multora dintre cititori cărţile. De fapt, cred că asta este cea mai mare pedeapsă pe care o poate încasa un cititor pasionat. Să nu-ţi interzică nimeni o carte şi, totuşi, să nu o poţi cumpăra.

Crezi ca o carte „nepotrivita” poate influenta negativ comportamentul copilului?

Nu cred. Sunt sigur. Sunt chiar o dovadă în acest sens. Pe la vârsta de nouă ani am citit despre Alfred Nobel şi nitroglicerină. Evident, am încercat şi eu să calc pe urmele geniului. Din păcate, nu am avut la îndemână materiale de calitate, altfel… Şi bine că am aflat destul de târziu ce bubuituri poţi produce şi cu azotatul de amoniu, aveam pe acasă mai tot timpul ceva îngrăşăminte chimice. Cu râşniţa de cafea a bunicii am produs chiar şi praf de puşcă, după metoda medievală, cu cărbune şi pucioasă, iar dintr-o ţeavă de metal am făcut un fel de tun. Şi toate astea înainte de clasa a V-a… Nu dintr-un impuls distructiv, ci din curiozitate, spirit de imitaţie. Toate învăţate din cărţi. Şi mai erau şi filmele istorice după care eram înnebunit. Nu era un comportament deviant, niciodată nu mi-a trecut prin cap să arunc pe cineva în aer, dar era un comportament periculos. Pe atunci nu realizam ce se poate întâmpla, iar experimentele erau destul de periculoase. Şi nu cred că ar fi ajutat prea mult avertismente de genul „Copii, nu încercaţi asta acasă”. În concluzie, cine are genii pe lângă casă, ar face bine să le supravegheze (râde…)

Şi mai sunt şi basmele, într-o zi am asistat la repovestirea basmului „Capra cu trei iezi” de către un ţânc de grădiniţă. Nu prea era el lămurit cu cine nu trebuia să deschidă uşa, nu ştia decât începutul parolei de acces în casă, dar când a ajuns la masacrul iezilor, să vedeţi cu ce pasiune povestea el… „…şi lupul, a pus mâna pe cuţit, şi a tăiat la gât iezii, le-a băut sângele, pe urmă le-a spintecat maţele, le-a tăiat gura până la ureche să arate că rânjesc şi a pus capetele în geam”. N-am stat să aflu dacă lupul a violat sau nu capra, dar, din câte am dedus, cam numai episodul carnagiului caprin îi plăcuse puştiului. Sincer, m-a cam pus pe gânduri. Ar trebui să fim mai atenţi şi mai responsabili cu ceea ce ajunge în faţa copiilor noştri, din cărţi sau tv.

– Ce consideri ca este mai important in ziua de azi, notorietatea literara sau banii?

Mi-ar place să cred că cele două coordonate amintite merg mână în mână. Fără doar şi poate, notorietatea literară este dată de numărul de volume vândute, citite şi apreciate pozitiv. Şi dacă o carte se vinde bine, înseamnă că şi autorul se alege cu ceva în cont. Dar într-o lume în care lucrurile se mişcă din ce în ce mai alert, din propriile observaţii, din ceea ce am mai discutat cu alţi scriitori, cei mai mulţi autori ar prefera notorietatea literară în locul banilor. Cred că aceasta este adevărata împlinire.

– Scriitori sau romane sci-fi preferate?

Jules Verne pe primul loc. Asimov, Clarke, Dick, Anderson. Şi mulţi alţii…