oryx2Inca de la inceput as vrea sa precizez ca intr-adevar Oryx si Crake ar fi meritat sa faca parte din lista nominalizarilor din acest an, insa din varii motive, puse cap la cap, nu a reusit sa se claseze in acest top al preferintelor cititorilor. Nu o sa ma apuc sa despic firul in patru ca oricum stim cu totii ca la vorbe si discutii contradictorii suntem maestrii neintrecuti si ce e pe hartie  nu prea corespunde cu realitatea faptica de pe teren. Cert este ca in ziua de azi cititul este un lux pentru multi dintre noi, asa ca nu ar trebui sa ne mai mire si sa ne mai surprinda nimic. Lasand la o parte nepotrivirile de viziuni dupa cu ati putut observa cartea are si un site, construit probabil de fani, unde puteti gasi un eseu al doamnei Margaret Atwood, evenimentele ei din UK, un interviu, o rubrica de intrebari si raspunsuri,  plus o serie de recenzii referitoare la romanul de fata.

Margaret Eleanor Atwood s-a nascut in 1939 si este o scriitoare canadianca numarandu-se printre cei mai premiati si onorati scriitori de fictiune din istoria recenta, mandrindu-se cu un premiu Arthur C. Clarke Award in 1987 pentru „The Handmaid’s Tale”, nominalizata si la Nebula si tradusa si la noi  in 1995 la editura Univers si un Prince of Asturias Award pentru „Literatura” acordat de spanioli in 2008. A fost inclusa pe lista scurta la Booker Prize de cinci ori pina acum, cu o singura victorie, plus finalista la  Governor General’s Award unde a castigat de doua ori din sapte nominalizari.

Oryx si Crake este un roman cu numeroase elemente  distopice  si desi multi l-au categorisit ca apartinand genului science-fiction, chiar Atwood a preferat sa-l incadreze la fictiune speculativa considerandu-l un roman de „aventuri romantice” pentru ca nu se ocupa de lucruri care inca nu au fost inventate ci merge doar un pic mai departe decat realismul pe care-l asociaza ea cu forma romanului.

Spre surprinderea mea romanul a reusit sa ma impresioneze la anumite capitole insa m-a dezamagit, dupa cum ma asteptam, exact cand imi era lumea mai draga, la final. Si totusi, ipotezele cu care jongleaza scriitoarea sunt halucinante si ti se imprima pe retina neuronilor, nascand intrebari si punandu-te pe ginduri, mai ales dupa ce ai reusit sa parcurgi intreg romanul. O lume a viitorului cel putin apropiat cu zilele noastre in care genetica si microbiologia cunosc o dezvoltare exploziva, marile corporatii alergand sa adune geniile in ale combinarilor celulare si cercetatorii din acest domeniu, izolandu-i in facilitati create special pentru munca acestora, adevarate centre de cercetare dar si de productie in masa. Posibilitatile sunt multiple, de la proiecte de crearea a unor gene specializate in combaterea infectiilor pina la transplantul de organe compatibile, crescute intr-o gazda animala pentru a fi apoi transferat la una umana. Si nu cred ca mai mira pe nimeni ca de la aceste experimente pina la dorinta de nemurire a oamenilor, si implicit abordarea proiectelor pe aceasta tema, nu este decat un pas.

Mi s-a parut fascinant cum scriitoarea reuseste la o varsta admirabila sa scrie cu atata naturalete despre viata, imbracand in lumini si umbre viata eroului principal, cel zis si Snowman,  inserand pe alocuri ironii subtile la obiceiurile si viata omului in societate. De fapt si de drept, romanul pare o marturie a multora dintre punctele nevralgice ale societatii si psihologiei umane dar si o introspectie veridica asupra propriului destin cu un accent deosebit asupra relatiilor interumane.

Actiunea este in asa fel construita incat povestirea sare din trecut in viitor, asternand incet si cu rabdare detaliile necesare pentru a ne edifica asupra starii de fapt in care se gasesc plasate personajele. Cadrul science fiction este folosit admirabil, pentru a descrie printre altele, fragilitatea fiintei umane si tarele sufletesti carora trebuie sa le faca fata inca de la primii pasi in viata un copil lipsit de caldura iubirii parintesti si neglijat de atentia acestora. Nu sunt uitate nici radiografiile evolutiei emotionale ulterioare, construindu-se un personaj nu neaparat unic in cadrul literaturii, dar in mod sigur memorabil.

Multe dintre dilemele personajelor le putem identifica si printre franturile propriilor framantari, scriitoare intarind inca odata, nu ca ar mai fi fost nevoie prea tare, ideea ca lumea nu este un loc prea placut pentru idealisti, societatea prin meschinarii si jocuri de culise hotarand in mod decisiv soarta acestor inadaptati. Si totusi, chiar daca multi cunosc acest adevar, sau se vor lovi de el cat de curind, vor exista intotdeauna oameni care vor lua pozitie, care vor reactiona indiferent de consecinte, minati doar de sentimente altruiste, lucru subliniat si in ultimele capitole ale cartii. La un moment dat staruie impresia ca lumea descrisa de Atwood este una bolnava si cangrenata, fara nicio posibilitate de insanatosire, insa cert este ca daca ne uitam cu atentie, diferentele dintre ceea ce se intampla la momentul de fata peste tot in lume si ceea ce descrie scriitoarea nu sunt chiar asa de departate.

Este un roman al zidurilor pe care le ridicam in jurul nostru, marcati de viata nu prea roz, si despre cicatricile si framantarile ce raman in urma dupa ce faptele sunt consumate. Fara a insista prea mult si fara a construi un discurs evident si prea vehement, cum am intalnit recent la John Wyndham, sunt inserate in discutii trimiteri catre moralitate, mai ales ca genetica este o stiinta asa de controversata si poate si din acest motiv, scriitoarea renunta la orice inhibitii si sparge orice tipar stiintific, pregatindu-le adevarate surprize de incrucisare genetica cititorilor sai.

Am spus ca finalul m-a lasat un pic cu buza umflata,  poate si pentru ca nu inchide neaparat cercul ci pastreaza intr-un fel de suspendare feerica evolutia si timpul intamplarilor, si chiar daca, cel putin jumatate de carte, nu poti intui unde se va ajunge, exista indicii si momente pe parcurs care te trimit in mod evident cu gindul la desfasurarea ulterioara a evenimentelor.

Si daca aduc aminte si ca John Joseph Adams a inclus-o in lecturile sale postapocaliptice enumerate la sfasitul antologiei „Wastelands” parcursa recent, cred ca orice cititor pasionat de asemenea peisaje va redescoperi in romanul de fata placerea lecturii si atractia de netagaduit pe care o exercita acest subiect intens dezbatut si rasabordat, cel al sfarsitului omenirii.

Ps:  Oryx si Crake denumesc ( in engleza ) doua animale care au impresionat-o pe scriitoare si sunt folosite ca si nume alternativ de unele din personajele cheie ale romanului.