reteaua-gandurilor2

Am cumparat cartea lui Herbert Franke „Reteaua Gandurilor” deoarece aveam chef de ceva mai subtirel, iar titlul mi s-a parut foarte atragator (in mintea mea se produsese o scurta confuzie cu celalalt Herbert, dar cu putin ajutor a fost elucidata).  Asta se intampla acum aproximativ o saptamana, iar cartea continua sa stea rastignita cu bratele deschise pe birou, pentru ca m-am impotmolit „la jumatate de drum”, si sanse sa o reiau nu stiu daca sunt. Primul capitol ma prinsese bine, eram curioasa sa aflu mai multe despre noua civilizatie descoperita si despre cam cat de periculoasa si interesanta esta ea, dar cand am vazut ca Franke o termina repede cu dialogul, eram din start descumpanita (Ce faci? De ce te opresti? Unde pleci?- situatia clasica in care asteptarile cititorului sunt altele decat ce ofera cartea), si am sperat ca macar in capitolele urmatoare sa dezlege misterul, insa nu s-a intamplat asa, prinzandu-ma in lungi pasaje descriptive, greoaie, stangace, in genul celor pe care scriitorul le face atunci cand incearca sa convinga cititorul de o realitate in care nici el nu crede foarte mult.

Probabil este genul de carte care-ti ofera cheia povestii fix in ultimul capitol, iar calitatea ei consta in masura in care reuseste sa smulga acea reactie de uimire de tip „Uau! Deci asta era!” (am mai citit astfel de carti, care-au inceput pe plus, s-au desfasurat pe minus, dar s-au sfarsit iar pe plus, si n-am regretat ca le-am terminat- probabil aici e vorba de o lipsa de disponibilitate). Sau, mai simplu, nu m-a prins pe mine si gata.

_______________________________________________________________________________

alfred-bester_omul-demolat

Dupa mica dezamagire cu Reteaua Gandurilor, a venit, insa, o imensa satisfactie in urma parcurgerii cartii lui Bester, „Omul demolat” (la recomandarea lui kyodnb, de care-am sa mai ascult pe viitor!). M29_asimov-a amuzat putin, pentru ca firul narativ principal (investigarea unei crime intr-o societate in care de multi ani asa ceva nu mai fusese posibil, pe de o parte datorita masurilor eugenice, si pe de alta parte datorita controlului pe care posibilitatea citirii gandurilor si anticiparii intentiilor criminale, le exercita asupra asa zisisilor „normali”), continua intr-o oarecare masura stilul cartii pe care am citit-o anterior, si care mi-a placut, iar, destul de mult, „Soarele gol” (Asimov). Si am zis „fir narativ principal”, pentru ca de fapt cartea cuprinde si un plan secundar, psihologic profund (ce ofera explicatiile necesare, fie pent0ru a intelege anumite aspecte ale lumii- cum ar fi teoria pulsiunilor vietii si mortii, ce determina in proportii diferite structura psihica si comportamentul-, fie pentru a deslusi chiar sensul povestii). Pastrand firul, dar de data aceasta al asociatiilor, cand am inceput cartea si am dat peste prima secventa in care magnatul Ben Reich era psihanalizat in urma unui cosmar caruia nu reusea sa-i dea de cap (- Cosmaruri?, – Idiotule, sondeaza-ma si afla singur!- am hohotit putin la replica  asta), mi-a venit inevitabil in minte „Poarta” (Pohl).

Un roman thriller SF psihologic (nu neaparat in ordinea asta), construit in jurul unei povesti politiste, care imbraca la randul ei nu sambure filosofic ce trateaza natura umana, trauma, menicanismele prin care facem fata traumei, fuga de sine si iluzia realitatii in care toti traim, ne-o construim pentru a ne apara de ceea ce nu dorim sa aflam/sa acceptam.

  • Este destul de accesibil pentru a fi citit ca o „aventura”, ca o carte clasica in care se comite o crima, iar criminalul trebuie deconspirat si pedepsit (si ce pedeapsa… ne-am putea imagina vreodata cum este sa innebunesti, psihicul sa fie cuprins de haos, iar constiinta sa ramana lucida, un martor interior tacut, ce asista neputincios la intregul proces? Un pret pe masura inconstientiei);
  • destul de creativ construit, pentru a pune rotitele imaginatiei in functiune si imbratisa o realitate alternativa, in care citirea gandurilor este posibila (in carte exista pasaje „delicioase” in care discutiile dintre personaje se desfasoara pe trei planuri concomitent, alcatuite in structuri de comunicare liniare, clasice, sau sub alte forme, din ce in ce mai complexe- o joaca sa le urmaresti) iar crimele sunt rezolvate de o masinarie complexa, in fata careia dovezile cu privire la mobil, arma si ocazie trebuie as fie destul de solide pentru a lansa o acuzatie (iar Bester a fost foarte iscusit in a mentine secretul cu privire la doua dintre ele, dezvaluirea lor fiind o revelatie, chiar si in conditiile in care noi, cititorii, stiam de la inceput cam cum s-a desfasurat totul);
  • si este destul de inteligent construit pentru a oferi oricarui cititor ceva material de procesat dupa terminarea lui. De exemplu, inca de la primele capitole, cand se planuia faimoasa crima, mi-a dat de gandit un paradox: daca in prezent, mesajele subliminale sunt considerate paraziti ce bruiaza gandirea si realizarea alegerilor in mod constient si responsabil, iata ca privite din alta perspectiva, aceste mesaje repetitive si obsedante pot fi de mare folos atunci cand adevaratele ganduri si intentii trebuie ascunse.

In afara de actiune, perfect dozata si bine sustinuta de tensiune si suspans, ponderata initial cu cateva informatii la inceputul fiecarui capitol, menite sa ne introduca in atmosfera acelor timpuri, cartea mai are un punct forte (ca si cand n-ar fi avut destule!), anume personajele, care sunt foarte bine conturate, sunt vii, se dezvaluie si le cunoastem din interactiunea unora cu celelalte (si nu din descrieri sterile), exact ca in realitate. N-am sa mi-i scot prea curand din minte pe prefectul Powell, Esper 1, inteligent, fermecator, seductiv, manipulativ si totusi atat de principial (si foarte burlac in cautarea alesei lui), sau pe Maria, cu jocurile si gasca ei hedonista, in decoruri in care se confundau voluptatea si lascivitatea, sau pe Barbara, tanara traumatizata de moarta tatalui ei, care pentru a-si reveni este nevoita sa parcurga din nou drumul dezvoltarii psihice (intre ea si Powell se naste o relatie foarte interesanta, numai buna de decodificat si interpretat).

Finalul simetric, care inchide in mod ciclic romanul, este perfect si da iar senzatia aceea de roman bine inchegat, coerent, echilibrat si care reusit sa-si poarte mesajul pana la cititor. In mod clar, clasamentele mele in ceea ce priveste sf-urile vor suferi niste schimbari.

PS: imaginea de pe coperta 1 a cartii mi-a adus aminte de filmul „The Fountain” (nu chiar intamplator, pentru ca cel putin planul psihologic se leaga intr- o oareacare masura de subiectul filmului- constiinta, evolutie, transformare, salvare, etc.).

the_fountain21