Bogdan Suceava a obtinut doctoratul in matematica la MichiganState University, East Lansing in 2002 si in prezent este associate professor la California State University, Fullerton. Membru al Uniunii Scriitorilor din 2005 a publicat numeroase carti obtinand in 1993 Premiul I Nemira pentru nuvela „Imperiul generalilor tarzii” si premiul CopyRoin 2002 pentru volumul „Imperiul generarilor tarzii si alte istorii„. Desi coperta pare simpla la o prima vedere, am remarcat ca este strans legata cu un motiv urmarit de-a lungul romanul asa ca o consider o alegere mai mult decat inspirata. Trebuie sa recunosc ca in urma celor citeva vorbe de aici despre carte si ale unor scurte discutii imi facusem o alta impresie si ma asteptam ca tot romanul sa-mi apara intr-o cu totul alta lumina.
Ne aflam in 2036 si inventatorii umani au reusit sa puna la punct o tehnologie prin care intelectul uman poate fi mutat in intregime si stocat intr-o serie de module special construite. Dupa cum era si de asteptat procesul in sine, considerat o alternativa a nemuririi, avand in vedere ca dupa mutarea intelectului organismul uman, isi pierde orice urma de viata, conduce la dezbateri aprinse si puncte de vedere variate. De la abordarea ferma a Bisericii pina la parerile avizate ale inventatorilor sau subiectilor care au fost transferati deja in module, asa numitele SAW, dispunem de o gama variata de interpretari si argumente pentru a le sustine. Pornind de la teoriile lui Aristotel, Platon, Toma de Aquino, Sfantul Augustin, Bonaventura si pina la diverse mituri dezvoltate de popoare, cele hinduse sunt doar unul dintre exemple, ne sunt oferite informatii edificatoare despre modul in care a fost perceput sufletul si existenta fiintei omenesti dar si despre viziunea separarii acestuia de intelect.
Romanul este structurat pe doua parti, prima in care se consemneaza doar dialogurile si controversele ce planeaza in jurul acestui subiect, urmarindu-se plusurile si minusurile nu ale tehnologiei in sine, cum s-ar astepta multi, ci mai degraba cele ce influenteaza factorului moral, si o a doua parte, in care ni se dezvaluie cum este sa “traiesti’ cu adevarat intr-un asemenea modul cibernetic.
Desi ma asteptam ca subiectul sa graviteze mai mult in jurul controverselor ce inconjoara proiectul si acestea sa preia prim planul, de fapt ele sunt o punere in scena si o introducere cu succes, in dezbaterile pe marginea acestui pas in fata (sau poate nu!) in evolutia omului. Este genul de carte in care subiectul sau bate personajele si tot ce se intampla cu ele, insa nu trebuie minimalizat nici rolul acestora pentru ca tocmai prin exemplul lor putem trage concluziile de rigoare.
Subiectul in sine este unul care te pune imediat pe ginduri, scriitorul avand abilitatea de a a-ti hrani curiozitatea si de a analiza toate fatetele problemei, apeland din plin la avantajele dezbaterilor televizate. Departe de a fi un roman doar al controverselor cred il putem considera si un exemplu bine argumentat despre cum ar trebui sa privim trecerea noastra in nefiinta. Mai mult, la un moment dat nu m-am putut abtine sa nu-mi pun si eu intrebarea ce-mi revenea obsesiv in minte. Eu ce as face daca as putea alege? As opta pentru trecerea in necunoscut doar pentru ca se spune si se crede ca ar fi ceva „dincolo”, sau as risca pentru ceva ce mi-ar prelungi existenta, insa cu efectul evident de a fi lipsit de multe dintre elemente fundamentale ce ne definesc ca fiinte umane.
Este o intrebare care cred ca poate reveni obsesiv in minte oricui, din vreme-n vreme, fara a mai citi si romanul Vincent Nemuritorul, roman ce poate fi comandat aici. De remarcat ca in anumite momente in care gandurile-ti sunt asaltate de un roi de intrebari, scriitorul reuseste sa raspunda la o parte din acestea pe parcursul carti si chiar sa mearga mai departe. Subiectul l-am mai intalnit sub o forma mai scurta si cu o alta abordare si la Cristian-Mihail Teodorescu si o povestire din a sa colectie ” SF Unu”. Si de aceea mi se parut cu atat mai intrigant, sa gasesc si o alta abordare, mai documentata si mai dezvoltata, folosita ca si laitmotiv pentru a ne aduce in fata povestea lui Vincent omul, ce migreaza ulterior spre povestea lui Vincent nemuritorul.
Cititor SF 
10 ianuarie, 2009 at 19:28
Acum depinde si de timpul la care te transferi intr`un modul SAW.
Daca de exemplu ti`ai trait toata viata si pe la 84 de ani simti cum te duci , nu vad de ce nu te`ai transfera intr`un astfel de modul.
In fond, existenta ta ca si om este la sfarsit si nu prea mai ai cum sa`ti recapeti umanitatea ,deci mai ai doua alegeri acum : fie mai ramai in calitate de modul , fie treci in nefiinta si speri sa existe o „viata de dincolo” , bazandu`te pe ceea ce zic reprezentantii Bisericii.
Daca ai trait intr`adevar o experienta religioasa care te`a facut sa fii sigur ca exista ceva dupa viata asta , atunci multa bafta in viata de dincolo.Have Fun !
Dar daca esti ca si mine si nu ai trait pana acum asa ceva , si singurul lucru pe care mergi este ce zic niste batrani si ce scrie in biblie , atunci mai bine nu te`ai risca.Stiti cum se zice : „sa crezi jumatate din ceea ce vezi , si nimic din ceea ce auzi”.
11 ianuarie, 2009 at 15:33
Pe bune, tie ti se pare „roman”?
Mie mi s-a parut inteligent, dar neliterar. Daca vrem sa facem dizertatii filozofice pai sa facem dizertatii filozofice. Cat despre tema….stai sa-mi aduc aminte….! Cred ca subiectul a mai fost abordat de cel putin o mie de ori – ca sa nu spun ca, daca ma strofoc, imi aduc aminte de o serie de filme din anii ’80 pe aceasta tema.
11 ianuarie, 2009 at 20:32
@ nea_caisa…sunt intru totul de acord…insa mis-a parut interesanta abordarea „vietii” unui asemenea intelect transferat pe un modul virtual…nu e chiar asa de roz treaba, si nu se potrivea cu modul in care era descrisa de inventatori si cei ce abordau subiectul, in general:)
@Bujold, cred ca ar putea fi considerat mai degraba o nuvela insa ma indoiesc ca este un raspuns satisfacator…
sigur s-a mai scris si se va mai scrie pe diverse teme in literatura, repetandu-se subiectul insa ideile vor diferi de la persoana la persoana..poate intr-adevar este doar un experiment, insa atat timp cit a reusit sa-mi stimuleze un pic neuronu` cred ca autorul si-a atins tinta 😉
11 ianuarie, 2009 at 21:55
Intai, multumesc pentru comentarii si interes, si multumirile merg in egala masura la Kyodnb, cat si la Bujold. Ar fi nepotrivit ca autorul sa-si apere lucrarea, si intentia mea nu este aceasta. In contextul acesta, nu cred ca doua comentarii pe baza observatiilor precedente ar putea fi luate in nume de rau.
Primul dintre ele este de natura stilistica, si ar putea adresa comentariul anterior al lui Bujold. Solutia literara dramatica, cu o alegere stilistica austera, era potrivita pentru ca in pasajele transferului pe modulele SAW naratiunea ar fi trebuit sa sustina formule de descriere care nu ar fi fost neaparat senzoriale. Ce ar fi „vazut” naratorul atunci? Era nevoie de o solutie literara care sa ne permita sa vedem de ‘dincolo’. Cum poti sa vezi cand nu mai ai vederea si ce te mai intereseaza atunci cand nu mai ai nimic dintre lucrurile care te incojoara acum? (Buna observatie: asta reprezinta coperta.) M-am gandit atent cum s-ar putea scrie cel mai bine cand punctul de vedere narativ ar trebui sa tina seama de o asemenea deformare a perceptiilor si m-am oprit la o solutie literara care trimite mai degraba de mostenirea prozei realiste din prima jumatate a secolului XX, dar in care sa apara inserate pasaje care sa exprime viziunea lui Vincent asupra optiunilor sale. In ‘Venea din timpul diez’ sau ‘Miruna, o poveste’ am folosit stiluri cu totul diferite de ceea ce dvs ati intalnit in ‘Vincent nemuritorul’, iar cartea aceasta nu seamana, din punctul de vedere al stilului, cu ele. Cred ca solutia literara ar putea parea neobisnuita, dar mi s-a parut necesar ca punctul de vedere narativ sa fie ales asa incat sa poata sustine si adresarea intrebarilor. Fireste ca nu e un eseu, ci un roman, dar aspectele de istorie a ideilor incorporate in text erau absolute necesare: daca nu as fi facut-o, cred ca povestea si-ar fi pierdut din forta. Includerea referintelor istorice (pasajul e scurt, nu sunt decat doua sau trei pagini, in partea intai) arata ca unele dintre aceste intrebari au fost o preocupare veche a oamenilor. Filozofia evului mediu in special are multe comentarii despre natura sufletului, despre raportul omului cu viata de apoi.
Al doilea comentariu e motivat de la observatia importanta ca miza cartii vine de la intrebarile pe care le provoaca (a se vedea mai sus remarcile lui Kyodnb). Aceste intrebari sunt in principal de natura religioasa (cum spuneam, si probabil ca sunt foarte vechi, in sens istoric), iar altele sunt de natura logica (ce ni s-ar intampla, daca ne-am confrunta cu o situatie noua a conditiei umane). Tensiunea textului ar putea proveni din alaturarea celor doua seturi de intrebari. Mi s-a parut ca o conventie literara care apartine arhitecturii unui roman sf este cel mai potrivit cadru pentru aceasta explorare.
Fireste, toate aceste lucruri constituie substratul cartii, fundamentul ei literar, pentru ca in primul rand cititorul vede povestea lui Vincent. Primul strat al lecturii e doar aceasta poveste. Scrierea cartii a pornit de la Vincent, ca personaj, si ceea ce ne intereseaza cel mai mult e evolutia lui. Nu cunosc foarte multe carti unde sa intalnim intrebarea: daca maine ai ajunge in paradis, cum ar evolua caracterul tau? Ai fi la fel de dragut si simpatic ca in lumea aceasta? Mi s-a parut ca o poveste care sa adreseze intrebarea aceasta merita scrisa, oricat de neobisnuita ar fi fost solutia literara pe care ea ar fi implicat-o.
12 ianuarie, 2009 at 00:26
Placerea a fost de partea mea. Va multumim pentru vizita si va mai asteptam!
12 ianuarie, 2009 at 11:15
Mulţumesc, d-le Suceavă, pentru precizări. Este o reală plăcere să descopăr importanţa pe care aţi acordat-o umilelor mele consideraţii şi vă aştept, cu interes, viitoarele creaţii. Felicitări pentru rezultatele din clasamentele criticii literare, publicate de revista „Cultura”.
12 ianuarie, 2009 at 19:05
Am o intrebare pentru dumneavoastra. Mai multi prieteni mi-au vorbit despre existenta unei comunitati sf in Romania, si unul dintre colegii nostri deplangea diminuarea ei in ultimul deceniu. Cred ca prin comunitate sf se intelege un grup de cititori realmente pasionati de literatura de anticipatie, genul sf in sens traditional, etc. , care comunica intre ei si pastreaza un dialog substantial pe teme de specialitate. Existenta unui grup de cititori bine documentati intr-un gen bine definit e un mare noroc, pentru ca ne permite interactiuni si dialog, si fiecare dintre noi suntem bine documentati si cu temele facute in sectiunea fiecaruia. Dar tocmai teritoriul de interes literar comun e partea unde pot sa apara idei noi. Pe de alta parte, ma gandesc ca dumneavoastra nu cititi doar sf, ci si literatura traditionala (pe un alt blog cineva ii spunea „mainstream; zic si eu: whatever). Intrebarea mea era: atunci cand cititi si altceva decat sf, ce preferati? Si stiti de ce intreb asta? Pentru ca nu cred ca in vreun fel cercul pasionatilor de sf este izolat de interesele literare ale publicului de literatura de azi.
12 ianuarie, 2009 at 20:15
pina sa-ti raspunda vreunul dintre bujolzi, iti raspund eu (si iti urez la multi ani, conashule, cu carti bune si impliniri linga cei dragi). comunitatea sf nu s-a diminuat, ci mai degraba s-a diluat, s-a disipat in alte activitati (ca doar s-au inmultit potentialitatile de la ’89 incoace). cit despre lecturile noastre, sint aceleasi cu ale tuturor: coelho sau patapievici, dan brown sau manolescu, ultimul radu aldulescu sau povestile lui marian coman sau mike haulica. in cazul meu particular, actualmente sint cu ochii-ntr-o trilogie fantasy si, in paralel, intr-un roman despre londra anilor ’40. cu ochii, cind si cind, spre raftul TBR, unde m-asteapta (curind, curind!) si vincent al tau.
12 ianuarie, 2009 at 20:57
Eu citesc cam o carte `mainstream` pt fiecare doua SF`uri .
In ultimul timp (ultimele 6 luni) am citit cateva carti de Steinbeck: Pasunile Raiului, Soareci si Oameni,Tortilla Flats , precum si cateva care descriu societatea rusa din trecutul apropiat : Demonul Meschin -de Feodor Sologub si Anna Karenina -de Lev Tolstoi
In general nu sunt foarte mofturos , si de obicei imi dau seama in primele 30-50 pagini daca o sa`mi placa sau nu cartea.
12 ianuarie, 2009 at 22:54
Draga Horia,
La multi ani pe 2009! Iarta-ma, dar nu mai citesc Coelho, am citit trei dintre romanele lui si cred ca nu voi continua cu celelalte. Imi propun in schimb sa citesc complet Jose Saramago. Nu citesc Dan Brown, mi se pare prea facil. Urmaresc cu amuzament cum unii dintre colegii mei incearca sa citeasca recentul new release al lui Nicolae Manolescu; nu i-am luat cartea si nu astept nimic de la un critic care nu a incercat niciodata sa isi prezinte ideile literare pe plan international. Si nu ar fi vorba ca nu a avut posibilitatea sa calatoreasca, pur si simplu nu a avut idei teoretice de anvergura, a inteles asta si a preferat sa incerce sa impresioneze publicul local, in loc sa caute confirmari internationale. Daca vrei in schimb un autor roman de raftul intai, da-mi voie sa-ti propun cartile lui Lucian Boia, care sunt niste sinteze de o inteligenta extraordinara. (Lucian Boia e un autor pe care imi propun sa-l citesc complet…)
Ai dreptate cand spui ca atentia publicului interesat de sf s-a disipat dupa 1989. Ceea ce ar fi important de realizat la un moment dat in spatiul literar romanesc ar fi recuperarea sf-ului ca literatura. As fi bucuros daca maine un roman sf, scris de un autor roman, ar convinge si cititorii si critica. Nu stiu cum ar trebui facut, dar simt ca se poate.
In legatura cu postarea de la orele 8:57 pm. Va rog sa ma credeti ca-l iubesc pe Steinbeck. ‘Despre soareci si oameni’ mi se pare exceptionala. Alaturi de cateva pagini de Francoise Sagan, recunosc ca m-am gandit la acea solutie literara a lui Steinbeck atunci cand am optat pentru stilul si ritmul din ‘Vincent’. Cat despre ‘Tortilla Flats’ (pe care cred ca l-am citit prima oara intr-o editie Nemira de la inceputul anilor ’90), ieri am fost [a cata oara? merg acolo ca-n pelerinaj] in Laguna Beach si am trecut pe langa casuta (de lemn!) de pe Park Ave., pe care Steinbeck a inchiriat-o peste vara atunci cand a scris ‘Tortilla Flats’. Locul din carte seamana foarte mult cu Laguna Beach:
http://www.lagunabeachinfo.com/
Stiti de ce v-am intrebat asta? Pentru ca cel mai bizar lucru care mi s-a intamplat vreodata, de cand scriu literatura, e ca atunci cand eu am considerat ca propun ceva nou – cineva sa sugereze ca nu ar fi literatura. Si din ce motiv? Pentru ca discutia e prea academica. Acesta e motivul care a fost amintit. Fireste, nu ne suparam, cand scriu chestiile astea nu-mi pot retine zambetul, dar stau si ma intreb: face toata lumea ceea ce trebuie? Adica, sa enuntam mai precis marea dificultate, chiar citeste toata lumea literatura adevarata (eu as fi fost convins ca da), sau exista amatori de sf care pana nu zboara androidele prin decor, nu simt fiorii literaturii? :)) Sau si mai direct: ce inseamna literatura?
12 ianuarie, 2009 at 23:20
Mie îmi sună interesant, cel mai probabil o să cumpăr cartea să-mi fac o părere mai îndeaproape.
Coperta aia e cumplit de ne-sexy. Eu nu cumpăr cărţile după coperţi dar ele chiar pot influenţa, adică pot determina un cititor curios să ia cartea de pe raft şi să o răsfoiască. Or acesta este începutul…
Cât despre lectură şi literatură, eu citesc de toate şi le acord o însemnătate egală. De aia blogul mei se cheamă Biblioteca Babel. (De aia şi din cauza lui Borges, fireşte).
12 ianuarie, 2009 at 23:36
Cind o ai in mina nu arata asa rau. Si cind citesti si vezi ca are legatura cu subectu` o vezi cu alti ochi.
Eu nu prea mai citesc la momentul de fata altceva in afara de literatura fantastica, cred ca nu se supara nimeni daca inglobez aici sci-fi-ul, fantasy-ul si horror-ul (obsesia personala neimplinita). Dintr-o intimplare am citit „Furie” a lui Salman Rushdie acum multi ani si de atunci i-am mai cumparat din carti dar nu am mai citit nimic spre rusinea mea.L-am descoperit si pe Ismail Kadare dintr-o alta intamplare fericita si am gasit o alta lume fascinanta.De Jose Saramago mi-a zis Bujold, dar elemente obiective ma impiedica sa-i urmez indemnul.
Am respect pentru valorile impuse si urmarite de literatura in general insa eu la momentul de fata ma simt implinit cand citesc fantastic ingloband toate cele trei ramuri.Si asa sunt „ingrozit” ca nu am timp sa citesc toate cartile bune, asa ca sunt sanse mici sa mai „sar” pe ceva fara o recomandare prealabila.
12 ianuarie, 2009 at 23:48
Da, dar pentru asta tre să vrei să o iei în mână, că nu toţi cititorii intră mai întâi aici pe blog (paguba lor).
N-am de unde să ştiu dacă Saramago ar fi pe gustul tău dar în general mi se pare o experienţă care nu ar trebui ratată. Mişto că l-ai descoperit pe Kadare. E cumplit şi superb!
12 ianuarie, 2009 at 23:51
Ia sa-mi iau eu niste notite… 😀
13 ianuarie, 2009 at 00:20
Si sa-i raspund si domnului Suceava la ultima intrebare, de fapt doar la o parte din ea. Eu am simtit fiori la Clive Barker si la ale lui „Books of the blood” si desi am mai citit horror de atunci nu m-a mai stapanit acelasi sentiment. O semenea stare de exaltare am mai simtit-o la Viriconium-ul lui M. John Harrison sau unele texte din New Weird. La fel de bine si Costi Gurgu mi-a topit de tot neuronu cu a lui Retetarium iar cateva din imaginile Ilionului lui Dan Simmons mi s-au parut pur si simplu…wow 😀
Si cam nici una nu este conditionate de vreo prezenta a extraterestirlor sau a navelor spatiale.
Nu sunt cel mai in masura sa dau o definitie a literaturii insa nu caut neaparat anumite motive sau personaje intr-o carte. Din punctul meu de vedere o lectura buna e cea care-ti stimuleaza gandirea ( nu neaparat imaginatia), e bine scrisa de nu te poti opri din citit si dupa ce o termini te simti mai „bogat” in subiect de reflectat dar si cu „bateriile” incarcate pentru o noua zi.
13 ianuarie, 2009 at 00:25
Cred asadar ca putem sa cadem de acord cu afirmatia aceasta, pe care dl Koyd ne-o propune: citim literatura pentru ca ne face sa ne simtim impliniti. Adevarul e ca avem nevoie de motive fantastice ca sa exprimam idei mai generale, mai cuprinzatoare, eventual pentru a aduce intr-un text literar o nuanta de elegie, sau chiar si o nuanta comica (observatia aceasta din urma e indatorata unui eseu genial scris de J.R.R. Tolkien si intitulat ‘Beowulf: The Monsters and The Critics’, de gasit in editia cu acelasi titlu publicat de Harper Collins). La ce-ti trebuie trasnaile acestea, m-a intrebat odata cineva, de ce nu scrii despre lumea reala, despre societatea romaneasca si despre toate traumele ei, daca asta te intereseaza? Chiar mi s-a spus asta. Da, dar eu cred ca pot surprinde mai bine aceasta realitate daca folosesc motive fantastice, si afirmatia aceasta e la fel de adevarata azi ca si in secolul VIII (sau cand se va fi scris prima versiune a lui ‘Beowulf’). Avem nevoie de motive fantastice pentru a transforma literatura intr-o unealta de cercetare, de clarificare a unor intrebari carora nu le-am putea da un raspuns la fel de profund altfel. Chiar sunt convins ca la un text fantasy sau sci-fi poate fi profund.
Ideea asta ma urmarea inca de cand am scris nuvelele acestea:
http://editura.liternet.ro/carte/56/Bogdan-Suceava/Imperiul-generalilor-tarzii-si-alte-istorii.html
Numai o parte dintre ele includ motive fantastice.
Iar daca vorbim despre ‘Vincent’, Kyod a surprins bine ideea: au fost nelinisti si intrebari si probleme la care nu am stiut sa gasesc un raspuns direct, „realist”, dar sigur ele admit o expresie literara si aceasta este cea pe care v-o propun. Pe tema cu pricina, probabil ca ‘Mai am un singur dor’ e un text care nu poate fi depasit in profunzime si, in sensul acesta, e un poem perfect. Dar putem admite ca cineva, preocupat de o intrebare analoaga, poate sa gaseasca o formula literara care sa apartina literaturii de anticipatie. Si fireste ca ai nevoie, in fata unei teme majore, sa incorporezi tot fundamentul cultural al ideii, pentru ca, daca nu ai face-o, nu ai fi discutat tema complet. Nu mi-am propus sa scriu un sfert de carte, ci sa discut tema din toate unghiurile, si am incercat sa ma asigur ca am privit-o din toate directiile posibile.
Fireste, se poate sa fi fost filme in anii ’80 care sa fi venit pana in vecinatatea temei interactiunii dintre corpul uman si tehnlogie (as aprecia mult orice referinta precisa), dar cred ca in primul plan al acestui text nu se afla interactiunea dintre om si tehnologie, ci masurarea limitelor conditiei umane si, eventual, acceptarea lor. Stiu, suna ca o tema foarte ampla, dar aceasta este ideea.
13 ianuarie, 2009 at 00:31
Pentru dreamingjewel: La inceputul anilor ’90 mi-a cazut in mana o carte de dialoguri a lui Borges, editata de Dacia. Era traducerea unei dezbateri care avusese loc la Univ Indiana de la Bloomington (apropo: unde si-a desfasurat activitatea profesorul Matei Calinescu), si acolo am citit prima oara despre interesul lui Borges pentru Saga islandeze, pentru literatura nordului. Curios lucru: Borges avea aceleasi pasiuni ca si Tolkien. Si uite asa am inceput sa citesc saga. Va recomand cu toata caldura traducerea lui Ioan Comsa (de la inceputul anilor ’60) a ‘Sagai lui Njal’, aparuta la un moment dat prin ’80 in Biblioteca pentru toti, la Minerva. Din pacate nu foarte multe sunt transpuse in romana si, as we speak, nu cred ca exista nici un traducator din islandeza in romana. (Situatia e catastrofala, pentru ca avem un munte de texte medievale esentiale care nu sunt traduse in romana din versiunea originala. Aici ar fi o paine de mancat, pentru un filolog temerar si interesat de domeniu.) Daca v-ar face placere, va pot spune mai multe. Nu am scris nicaieri nimic despre asta.
13 ianuarie, 2009 at 21:34
@Horia-Nicola Ursu > “lecturile noastre sunt aceleaşi ca ale tuturor…”
Chiar aşa Horică ? Chiar aceleaşi ca ale tuturor? O brasileiro Cocoelho J şi mister Brown-sugar fantasy ?
Şi Thomas Pynchon ? L-ai gătat ? Poate zici ceva pe blog despre el…
@Bogdan Suceavă
Dom’ Profesor,cred că vă referiţi la „Borges despre Borges.Convorbiri cu Borges la 80 de ani”,volum îngrijit de Willis Barnstone,traducere de Mihaela Simion Constantinescu,într-adevăr apărut la editura Dacia în 1990.
Aveţi o memorie fenomenală,nu sunt mulţi cei care au citit volumaşul acela,deşi între timp în româneşte a mai apărut şi alt volum de Willis Barnstone,”Borges,într-o seară obişnuită,la Buenos Aires”,la la Editura Curtea Veche,în 2002 („With Borges on an ordinary evening in Buenos Aires,1993).
Vreau să vă fac o mărturisirire.Eu unul l-am descoperit pe Borges graţie SF-ului J
Cum ? În 1967,în Colecţia Povestirilor Ştiinţifico-Fanatastice apărea povestirea „Funes,omul cu memoria perfectă” (Funes el memorioso).Exista şi un medalion şi un portret al autorului…
Mă rog,Darie Novăceanu a preferat formula „Funes cel ce nu uită” în volumul „Moartea şi busola” din 1972…
Pînă la urmă e şi SF-ul bun la ceva,nu ? J
În privinţa lui Lucian Boia,aveţi perfectă dreptate,este o minte strălucită.Cu toată modestia,din acest motiv i-am dedicat un portret pe Cultural SF Learnings.Îl voi relua…
14 ianuarie, 2009 at 00:39
@cristi tamas: sa stii ca stiu sefisti care jura pe coelho si pe dan brown. asa cum stiu si pasionati de sefe care chiar l-au citit (si inteles) pe patapievici si care il apreciaza pe manolescu (asa localist cum e el). era un raspuns generic. in ce ma priveste, am citit din coelho „alchimistul” si aia cu „riul piedra”. mi s-a parut usurel, cam in genul a ceea ce e john saul pentru literatura horror. pe dan brown l-am citit din interes profesional (ce anume face ca o carte sa ramina atita vreme in topuri?), dar nu m-a dat pe spate, asa ca m-am oprit inainte de-a termina „codulu'”.
14 ianuarie, 2009 at 03:38
Dlui Cristian Tamas: Imi pare sincer rau ca nu l-am descoperit pe Borges in 1967 (sa nu cad intr-o falie temporala: sunt nascut in 1969), iar intalnirea cu Borges, fara a exagera cu nimic, a fost una dintre cele mai memorabile. Nu-mi face mai mare placere decat sa va povestesc despre asta pe acest colt de web, intr-o zona destinata unui cerc secret. Am dat de ‘Funes el memorioso’ in versiunea franceza, colectia Folio, a volumului ‘Le raport de Brodie’. Pentru multa vreme am fost francofon si am citit mult in franceza (in perioada 1986-1995). Asa ca tot contactul meu cu Borges, dar si Garcia Marquez si alti autori importanti pentru mine a fost intermediat de limba franceza, cu exactitatea ei si frazele ei precise. Am invatat spaniola mult mai tarziu, dupa toamna lui 1994. Dumneavoastra spuneti de volumul de la Editura Dacia, dar cum sa-l uiti? – nu era memorabil? Borges la batranete, modest, povestind despre vizita lui in Islanda, povestind cum citea in engleza si scria in spaniola, descriind toata dinamica aparitiei nuvelelor (nu, dl Kyod, ‘Vincent’ nu e nuvela, e roman, daca vroiam sa fie nuvela avea exact 10 pagini si stiu cum ar fi trebuit sa fie ritmul). Numai cartea aceea de la Dacia a facut cat un curs intreg, si ce interlocutori admirabili a avut! Cred ca am mai invatat la fel de multe numai din ‘La bendita mania de contar’, stenograma unui atelier de writing pe care l-a sustinut Garcia Marquez, sau ‘Scrisori catre un tanar romancier’ (pe care am capturat-o in ziua cand s-a lansat, dintr-o librarie din Tempe, Arizona, care avea un Iguazu de volume hispanice) a lui Vargas Llosa. Iar dintre cartile teoretice ale lui Vargas Llosa, cel mai mult mi-a placut ‘Orgia perpetua’, care surprinde extraordinar de bine dinamica scrierii unei opere literare.
Dintre cartile lui Lucian Boia, m-a atras cel mai mult ‘Doua secole de mitologie nationala’, care m-a convins sub fiecare aspect, cu fiecare rand al ei. Am ajuns sa inteleg cat de periculoasa si inalta precum zidurile unei temnite este ideea statului national, adica acea constructie abstracta care foloseste pana si literatura pentru a-si solidifica temeliile. Ce nefericire. Sunt profund recunoscator tututor celor care nu au exagerat si au dat semne de normalitate in ultimele decenii in Romania: cu asemenea fundamente ideologice, ar fi putut fi o societate bizara.
14 ianuarie, 2009 at 03:43
Dlui Horia-Nicola Ursu: Sunt sigur ca tu ai citit mai mult ca multi dintre noi, pentru ca asa se intampla cu editorii. Cei care isi iau meseria in serios, acopera o gama de lecturi mai ampla. Pe de alta parte, cred ca accesibilitatea unui autor de popularizare a stiintei nu este un criteriu de excelenta. Iar daca vorbim despre Manolescu, daca te referi la Ion Manolescu, cred ca e vorba de un autor contemporan care ar merita sa fie citit si imi pare rau ca nu am ajuns sa ii citesc ‘Derapaj’. Daca te referi la Florin Manolescu, cred ca ‘Misterul camerei inchise’ este o carte interesanta (celor de fata s-ar putea sa le fi placut), iar daca este vorba de Nicolae Manolescu, eu il prefer totusi pe Ioan Chirila, care era un scriitor mult mai nuantat, pe acelasi gen al comentariilor sportive.
14 ianuarie, 2009 at 04:03
In continuarea mesajelor de pe 13 ianuarie: Imi cer scuze ca v-am scris cu intreruperi. Mi-ar face placere sa stau de vorba despre literaratura oricand, pacat ca avem si existenta reala. Daca as beneficia de timp infinit si intelectul meu ar fi mutat pe un laptop as putea sa va scriu mai mult.
Sa ne intoarcem asadar la ‘Beowulf’ si la faptul ca aceasta balada, a carei scriere probabil ca se situeaza in jurul anului 700 e.n. (e estimarea cu care lucra Tolkien) s-ar parea ca se afla la originea culturala a unei mari parti a literaturii moderne. Si iata de ce. Atunci cand Tolkien se referea la secolul VIII, obisnuia sa mentioneze ca nu avem prea multe carti din perioada aceea: pe langa balada cu pricina, ar mai fi ‘The Ecclesiastical History of the English People’, scrisa de Venerabilul Bede, la 731 (n-ati fi bucurosi sa putem citi o carte, orice carte, scrisa in aria geografica danubiana, din vremea aceea, ceva mai lung si mai literar decat scrisoarea lui Neacsu? – Anglia o are, si e scrisa in latina…). Ei bine, acolo, in secolul VIII istoric, se afla originile literare ale ideii din ‘Lord of the Rings’. Putem citi despre asta pe larg in corespondenta lui Tolkien: volumul a fost editat de Humphrey Carpenter, cu ajutorul lui Christopher Tolkien, cu prima editie la Allen & Unwin in 1981. Pentru o descriere a surselor culturale istorice pe care Tolkien le-a folosit in elaborarea operei sale si a lumii din Middle Earth, a se vedea Tom Shippey: ‘The Road to Middle Earth’, Houghton Mifflin, 2003; dar si mai mult citata sursa a aceluias autor ‘Tolkien, Author of the Century’, Houghton Mifflin, 2000. Pentru a vedea diferenta intre cum se scriau fairy-tales inainte de Tolkien, exista o antologie realizata de Douglas A. Anderson, intitulata chiar asa: ‘Tales Before Tolkien’. Antologia cuprinde basme la care chiar Tolkien s-a referit, cu diverse ocazii, si chiar e important sa vezi ce salt calitativ aduce incorporarea unor teme si idei medievale in ambientul acestui gen literar.
Am mentionat aceste referinte pentru a schita faptul ca, de fapt, proza fantasy a beneficiat dupa 1937 (cand a aparut ‘Hobbitul’), dar si dupa anii cincizeci, cand a aparut trilogia inelului, de un nou inceput. Mare parte din istoria cartilor la care Kyod s-a referit, cele care azi ne dau un sentiment de implinire, sunt indatorate acestor importante surse culturale. Cred ca daca ne intereseaza sf-ul sau literatura fantasy, poate ar trebui sa ne uitam si pe aceste surse ale ideilor literare. (Si uite asa am ajuns sa ma pasioneze evul mediu european.)
N-am sa inteleg niciodata de ce Tzvetan Todorov, in clasica (de acum) ‘Introduction a la litterature fantastique’, nu face nici o referinta la ‘Beowulf’ si la unele dintre sursele importante pe care Borges si Tolkien le invoca. Probabil nu s-a propus o acoperire completa a acestor surse literare. Asta, am putea intelege.
14 ianuarie, 2009 at 09:12
D-le Suceavă, cu întârziere şi cu scuzele de rigoare, vreau să vă vorbesc despre lecturile mele. Fără să mă lungesc prea mult, spun doar că iubesc literatura de calitate, precizând că adevărata satisfacţie intelectuală am simţit-o citind hard science-fiction. Autori care m-au impresionat în ultimul timp: Jose Saramago, Robert Charles Wilson, Stephen Baxter, Alastair Reynolds sau Salman Rushdie.
14 ianuarie, 2009 at 10:10
Stii ce imi place cel mai mult la dvs? Ati pastrat aici, intre dumneavoastra, ceva foarte rar si foarte pretios: dragostea sincera fata de literatura. Cand imi vorbiti despre Saramago, Rushdie si alti autori, va cred. In spatiul literaturii „institutionalizate” din Romania pasiunea dezinteresata pentru descoperirea textelor literare de calitate a fost inlocuita cu o pietrificare care incepe sa li se instaleze subiectilor de la creier si, cand ajunge la gat, deja produce venituri si a devenit rentabila. E un proces extrem de complex si deloc academic. Din oameni care la 17 ani iubeau literatura, vedem tineri critici cam infometati pe la 23 de ani, apoi profesionisti care scriu la sapte publicatii la 26 de ani, pentru ca pe la 30 oamenii sa nu mai citeasca decat de nevoie si numai ceva care aduce parale, cocotati pe piedestalul cate unei pozitii publice. Nu, nu au invatat nimic intre timp, sunt tot cei de la 17 ani, acumularile cantitative nu au adus la ei nici un fel de salturi calitative. Gata, s-au pietrificat, s-au imersat in criptonita, dusi sunt. Urmeaza Academia si drumul spre stele, dar dragostea aia pentru literatura nu mai vine inapoi. Prefer o critica sincera din partea dlui Bujold unor comentarii elogioase si de competenta din partea cuiva ingropat in zidul auster al patriei literare. Asa ca da, sunt sigur ca daca imi vorbiti de adevarata satisfactie intelectuala – suntem pe aceeasi pagina. Probabil cautam acelasi lucru.
Iar daca vorbim de singura diferenta pe care o vad intre optiunile mele si ale dvs, cred ca eu am exagerat in interesul pentru sursele istorice ale unor idei literare. Nu m-am lasat pana nu am mers in timp inapoi pana la textul primar unde o anumita problema apare prima oara. De aici poate si pasiunea mea pentru texte la fel de simple ca transcrierea unor mituri primare. (Si fireste, astfel de texte nu sunt toate de aceeasi calitate.) In perioada asta citesc lucrari medievale si ceva bizar se intampla: ma intereseaza tot mai mult…
14 ianuarie, 2009 at 13:25
cad şi eu ca din plop în toiul dezbaterilor 🙂
doar câteva lucruri am de zis, punctual:
– acest nou roman al lui Bogdan m-a fascinat aşa cum, la timpul lor, m-au fascinat toate cărţile publicate de el înainte. tocmai diversitatea de stiluri şi tonuri, fiecare adaptat la caz, fiecare foarte bine documentat şi acordat la subiect, tocmai diversitatea asta, spuneam, fără a mai pomeni de un evident talent literar, mă face în continuare să afirm că autorul şi prietenul nostru se numără printre primii trei în preferinţele mele post-decembriste.
– „vincent” e un roman, şi încă ce roman! începând de la copertă… 🙂 subiectul nu e într-adevăr nou, însă ce mai e nou sub soare? nouă mi s-a părut maniera de abordare, cum zice şi Bogdan mai sus. e-un stil din care a eliminat percepţiile senzoriale imediate, descrierile clasice, şi a lăsat doar vocea personajelor, cam ca într-un teatru radiofonic ori discuţie pe messenger. dar vulgarizez prea tare romanul reducându-l la atât… e mai degrabă un tot care se întinde până şi-n cele mai ascunse unghere ale problemei. mărturisesc că, citindu-l, îmi făceam mental liste cu probleme pe care le-ar putea ridica o situaţie descrisă în carte şi Bogdan – parcă-i şi vedeam zâmbetul la colţul buzelor – le-a acoperit la momentul cuvenit pe toate. şi alte câteva pe deasupra. iar încheierea, capitolul 5, a pus capac. într-adevăr, bogdan, nu mă aşteptam la finalul ăsta, îţi spun aici şi acum, dacă n-am apucat s-o fac până acum. şi mai cred şi că partea finală e cea mai puternică parte a romanului.
– la bujolzi pe blog, parcă, am citit că-i nemulţumea introducerea, care se lungeşte prea mult şi dă în dizertaţie. păi, să vedem… partea aceea de poveste se petrece încă-n lumea palpabilă, nu?, vincent urmăreşte dezbaterea chestiunii la televizor, contemplă ideea de-a fi mutat el însuşi pe un modul SAW… buuun. păi, o abordare mai potrivită a subiectului n-aş fi văzut. vincent începe deja să-şi piardă percepţia nemijlocită asupra lumii, lucrurile se reduc pentru el din ce în ce mai mult la lentila televizorului, aşa cum, după mutarea pe SAW, lentila urmează să fie monitorul, webcamul etc. eu am citit partea asta de început şi ca pe o profeţie, dacă vreţi, a timpurilor noastre, a anului 2009, când modulul nostru SAW este canapeaua şi, tot mai mult, singura legătură cu lumea reală se reduce la tv; la internet, la virtual, prin extensie…
– dincolo de anticipaţie, sf, fantasy sau cum altfel s-ar mai putea numi modul ăsta de abordare, eu am citit romanul ca pe unul de groază (!!!). ia gândiţi-vă: o lume în care morţii îi supravegheaţă pe vii! cam asta e, în definitiv. şi, după cum s-a văzut în repetate rânduri, morţii ăştia mai au şi putere de influenţă asupra realului, o mai iau şi razna, se răzbună, ucid (asta a făcut şi Vincent, până la urmă). horror curat! 🙂
– în fine, mă bucur că romanul stârneşte discuţii aprinse, interes. merită cu prisosinţă.
eu atât am avut de zis. deocamdată 😀
14 ianuarie, 2009 at 13:36
Dle Suceavă, în principiu mă interesează tot ce l-a interesat pe Borges şi tot ce l-a inspirat. Mi se pare fascinant să descopăr ce anume a stat la baza operei unui scriitor, de unde anume a pornit scânteia. Mai ales că, uneori, nici nu ţi-ar trece prin cap de la ce a plecat!
Cât despre cărţile ne-SF, ca să le zic aşa, votez şi eu cu Marquez, Saramago, Llosa, Lobo Antunes, Henry James şi Balzac. Şi Faulkner. Şi Kadare dar numai romanele din perioada de început. Şi sigur am lăsat pe cineva pe dinafară.
14 ianuarie, 2009 at 13:37
Aşadar o nouă reîntâlnire domnule Suceava. Sper că nu îmi purtaţi pica pentru schimbul de opinii în contradictoriu de pe observator, asta în cazul în care domnul care semna Bogdan Suceava aţi fost dumneavostră.
Eu nu am apucat sa va citesc noua carte, Vincent Nemuritorul, din câte am înţeles este vorba însă de o lucrare care aduce mai degrabă a eseu filosofic decât a roman sf. Voi citi pâna la urmă cartea, ceea ce pot afirma cu certitudine de pe acum este faptul că prefer la o adică un eseu plin de idei, care să mă forţeze să gândesc, decât o naraţiune care satisface condiţiile pentru a fi denumit roman, dar se rezumă la o serie de întâmplări, aventuri şi pericole înfruntate de un erou într-un oarecare mediu de factură fantastică…ce îmi solicită mai degrabă memoria decât intelectul.
14 ianuarie, 2009 at 18:51
Dlui Balin Feri: Toate postarile au fost ale mele si eu va sunt dator scuzele mele pentru lipsa mea de informatie si de intelegere, in ceea ce priveste schimbul de mesaje de la ‘Observatorul cultural’. Prin raspunsul dvs echilibrat de atunci (plus sfatul unui prieten care va citise intr-una din reviste si care ma asigurase ca e vorba de un autor real) nu am impins neintelegerea prea departe, imi ingadui sa sper asta. Ma deranjeaza atacurile la adresa proiectelor culturale si recunosc ca am postat in mai multe randuri mesaje de aparare a unor bloguri sau articole (toate sub numele meu).
Cat despre eseu, o, nu, ‘Vincent’ nu include pasaje eseistice. Stiu cum se fac acelea si nu le amestec in textele mele de proza din mai multe motive. Unul dintre ele tine de faptul ca e dificil sa controlezi ritmul cartii pe portiuni eseistice. Daca vrei sa incetinesti ritmul, o descriere e o unealta mult mai buna. Dar intr-un pasaj eseistic exista mereu riscul ca cititorul sa auda de la tine lucruri pe care le cunoaste deja. Si aici, in mesajele de pe forum, am postat lucruri si referinte care sunt bine cunoscute unora dintre dumneavoastra si care, probabil, au fost omise la lectura de ochiul expert. Daca vreunul dintre aceste pasaje s-ar fi nimerit intr-un text de proza, cititorul s-ar fi gandit probabil sa sara peste ele.
Daca va amintiti, de pilda, clasica referinta ‘Capitanul Hatteras’, a lui Jules Verne, sau alte romane ale aceluias autor… Acolo cate unul dintre personaje preia partea „teoretica” si isi asuma periculoasa misiune de a vorbi cateva pagini in sir. Asta mi se pare criminal pentru o proza scrisa azi (banuiesc ca oamenii in secolul XIX aveau mai mult timp sa comunice decat avem noi). E important ca dialogul sa fie dialog si, daca vrei sa inserezi vreo discutie teoretica, ea trebuie sa vina natural din tensiunea fireasca a povestii.
Pentru a rezuma, pe scurt: in ‘Vincent’ nu e vorba niciaieri de eseu filozofic…
14 ianuarie, 2009 at 19:00
Pentru dreamingjewel: Cativa dintre autorii pe care dvs i-ati mentionat sunt scoala mea de literatura (poate singura). Unul dintre lucrurile care sincer ma preocupa de ceva vreme e urmatorul: de ce stilul lui Garcia Marquez nu imbatraneste la fel de bine ca si stilul lu Vargas Llosa? De ce oare tonul pe care il resimt cand recitesc Garcia Marquez are nuantele cam asa:
?
De ce mi se pare stilul din ‘Casa Verde’ a lui Vargas Llosa mai exact? Pana la urma de ce abordarea realista, inspirata de punctul de vedere literar al lui Flaubert, are sanse mai mari sa reziste decenii in sir, in timp ce cartile pe care le iubeam asa de mult in anii ’80 sau ’90, cartile pline de motive fantastice sau magice – imi par acum usor patetice?
Mi se pare ca intrebarea aceasta e importanta din punct de vedere stilistic… Si, daca vorbim despre proza lui Gabo, vedem ca nu din lecturile lui din Faulkner vin acele nuante care ni s-ar putea parea excesive. Atunci, de unde? Ce se putea in 1971 si este putin prea mult in 2009?
Sunt intrebari de cititor…
14 ianuarie, 2009 at 19:24
Păi, în primul rând, e problema cărţilor sau e problema noastră, pentru că ne-am schimbat şi ceva ce ni se părea magic odată nu ne mai atinge aceleaşi corzi? (Problemă nu e bine folosit aici dar alt cuvânt nu îmi vine acum). Eu am păţit asta cu „Falsificatorii de bani” ai lui Gide.
Pe de altă parte, întrucât lumea lui Marquez este lumea în care aş vrea eu să trăiesc dacă s-ar putea, n-am cum să observ dacă îmbătrâneşte urât sau frumos, pentru că rămân etern fermecată de el.
Dar promit să mă mai gândesc şi să revin.
A, bineînţeles că în enumerarea de mai sus îl uitasem pe Cortazar.
14 ianuarie, 2009 at 19:28
Draga Mircea, ai dreptate, finalul a fost cel mai greu de scris. Adica, stiam unde trebuie sa ajunga istoria, dar am invartit acele zece pagini din final foarte mult. M-a ajutat substantial in perioada cand am stabilit versiunea finala si parerea lui Razvan Petrescu (daca vreti sa lucrati vreodata cu un redactor de carte exceptional, cu un simt literar neobisnuit: el e). Ideea finalului ar putea fi prezentata cam asa: indiferent ce alterari va aduce viitorul conditiei umane, ea nu va putea evita dificultatile si tensiunile pe care aceasta conditie le include ca date initiale… Nici daca timpul este extins la o scala foarte ampla, nu poti depasi riscul izolarii, al instrainarii, al indepartarii. Ma interesa un asemenea final pentru ca, de nu ar fi fost asa, nu am fi putut MASURA conditia umana cu aceasta poveste. In fapt, asta ma interesa cel mai mult: o masura si o explorare. Si poti realiza asta nu incarcand peisajul cu treizeci de personaje, ci concentrandu-te pe unul singur, cu destin exemplar, din a carui poveste sa reiasa intreaga masura.
Daca am scapat de excomunicare dupa ‘Venea din timpul diez’, poate sa scap si de data asta. 🙂
Cat despre nuanta de horror pe care tu o vezi in text si o aduci in discutie mai sus, banuiesc ca asa este. ‘Vincent’ propune o viziune destul de sumbra, care reiese in mod natural din dezvoltarea literara a faptelor. Chiar si ideea ca in viata „de apoi” cineva ar intalni depresia, iar nu serenitatea paradisiaca, e o idee bizara, ca sa nu-i zic horror. (Apropo, mai apare pe undeva? La Sfintii Parinti banuiesc ca nu. Poate prin componenta lucida a literaturii sf, dvs stiti mai bine.) Aproape ca ne dorim ca ‘Vincent’ sa NU fie o profetie. Nu ne dorim o lume in care sa fim captivi (intr-un timp infinit).
A fost irezistibil sa scriu un text care includea la un moment dat un pasaj de genul: vor veni vremuri cand vom trai dupa moarte mai mult decat inainte de ea. Fraza asta, de fapt, nu are nici un sens „acum”, dar e plina de sens in lumea lui Vincent si a Elizei si a lui Mark. In ea e toata masura alterarii conditiei umane; si se intampla tot felul de lucruri care la prima vedere par mari imbunatatiri, mari izbanzi ale progresului, dar care dupa ceva vreme par a contribui alienarii sau izolarii sau depresiilor noastre. In stratul secundar al romanului, fara a vorbi niciodata explicit despre asta (am strica toata socoteala daca am explica in text), ‘Vincent’ asta isi propune…
14 ianuarie, 2009 at 19:31
Pentru dreamingjewell: Am descoperit asta recitind… Mi-as dori foarte mult sa fie numai o impresie trecatoare, sa gresesc si peste un an sa revin la ceea ce v-am spus aici, sa-mi cer scuze si sa gasesc ca proza lui Garcia Marquez e la fel de fascinanta. Cred ca am ajuns la varsta recitirilor necesare, si chiar ajuta: sunt carti infinite (vreo doua scrise de E. Sabato) pe care, cand le recitesti, te vezi pe tine mai bine. Cum au facut oare autorii acestia de au izbutit, doar prin literatura, ceva atat de fascinant si totdata atat de profund?
14 ianuarie, 2009 at 20:05
Parerea mea despre Vincent ramane neschimbata, asa cum spun in continuare ca este o carte extrem de inteligenta dar despre care nu pot spune, parerea mea subiectiva, ca este beletristica.
In rest, pare ca m-as simtii si mai bine daca acest lung dialog s-ar purta pe blogul meu pe care as vrea sa-l vad mai viu, no offence aspoiu, pur egoism :-)).
14 ianuarie, 2009 at 21:35
Ei, dacă aş şti cum au făcut aş face şi eu, zău, şi aş fi scriitoare…
Altminteri şi eu verific cum am evoluat pe bază de recitiri. Unele lucruri nu mă mai entuziasmează, pe altele le înţeleg mai bine, pe altele abia le descopăr. D-aia e mişto să reciteşti. Deşi anul ăsta am atâtea chestii noi de citit încât Proust este cred singurul care intră la recitire.
14 ianuarie, 2009 at 22:29
Pentru Bujold: :)))
Pentru dreamingjewel: Nu stiu ce varsta aveti dumneavoastra, dar cand apropii 40 de ani descoperi ca au existat cateva carti importante care ti-au marcat interesele intr-un mod subtil, dar pronuntat. De la Borges, nu stiu de ce cele 12 texte din ‘Raportul lui Brodie’ ma atrag mai mult decat celelalte, si are cateva volume de eseuri care mi se par extrem de importante. Am marturisit deja recitirile din Sabato si Garcia Marquez, si imi propun sa recitesc anul acesta si ‘Razboul sfarsitului lumii’, a lui Vargas Llosa. Iar autorul pe care l-am recitit de cele mai multe ori este Mateiu Caragiale. Nu sunt multe astfel de carti infinite. Neaparat Kafka: am citit ‘Procesul’ la 17 ani si mi-a dat primul episod depresiv, era Romania din 1987, incepuse se ma apese ambientul, prea semana cu cel din carte. Cred ca trebuie sa recitesc cartea aceea, poate acum o sa inteleg mai mult…
14 ianuarie, 2009 at 22:55
Aproape că aş jura că niciodată nu o să îmi placă Franz Kafka, probabil tocmai fiindcă îmi aduce aminte prea bine de comunism şi de atmosfera aia de nerespirat. Pe Proust cred că abia acum îl pot înţelege, adică nu cerebral, ci afectiv. Spre deosebire de dragul meu Marquez, pe Llosa nu l-am mai citit de vreo doi-trei ani. Cred că mi-e dor de „Conversaţie la catedrală”.
Nu îmi este clar deocamdată ce cărţi anume m-au influenţat şi cum dar îmi este limpede că, per ansamblu, lecturile m-au modelat în forma actuală. Uneori mă simt ca un personaj de roman rătăcit prin viaţa reală, care nu pricepe de ce regulile pe care le ştie el nu funcţionează. Cumva ca personajul din filmul lui Woody Allen, „Trandafirul roşu din Cairo”, care coboară de pe ecran în viaţă. Sigur, pe de altă parte, tot lecturile mi-au deschis ochii asupra a o grămadă de aspecte, m-au ajutat să îmi clarific o serie de dileme, să îmi fixez noţiunile morale sau, de ce nu, să le regândesc, să cunosc atâtea şi atâtea universuri încât, per ansamblu, nu aş prefera să fiu o pragmatică „necitită”, în locul năucei dependente de lectură care sunt.
15 ianuarie, 2009 at 02:03
@Bogdan Suceava
„…Nu sunt multe astfel de carti infinite…”
Frumos spus. Frumos si borjesian.
15 ianuarie, 2009 at 05:06
Si acum, cu ingaduinta dvs., dupa ce am facut atatea trimiteri la literatura veche, ar fi cel mai bun moment sa spun un lucru intrucatva neobisnuit cu sentimentul ca aici ar fi cel mai bun loc unde s-ar putea face afirmatia aceasta: Atunci cand apar alterari ale ipotezelor si datelor fundamentale ale conditiei umane (si e posibil ca progresul real al medicinei sa aduca astfel de alterari, in diverse sensuri) apare perspectiva de a re-discuta TOTUL de la zero, de la relatiile interumane pana la natura tragediilor personale, intr-un cadru literar nou. Avantajul pe care conventia literara a sf-ului o are este de a permite scrierea unor povesti a caror simpla expunere recupereaza rostul primar al literaturii; unele dintre aceste povesti pot fi la fel de fundamentale ca unele istorii din ‘Iliada’ sau ca povestea din ‘Beowulf’. Motivul fantastic intr-un astfel de text capata un cadru de generalizare si de profunzime la care alte genuri literare ar putea sa nu aiba acces.
Nu, nu este pledoarie pentru proiectele mele, nu planuiesc o serie de carti sf si nu este directia in care se indreapta cea mai mare parte a textelor mele. E doar o observatie literara care rezuma o experienta proprie. Si inteleg foarte bine interesul dvs in lecturile acestui gen.
15 ianuarie, 2009 at 06:30
Pentru dreamingjewel: Cred ca regasim in ‘Castelul’ si in ‘Procesul’ placerea de a vedea un cadru generalizat (in sens, daca doriti, logic) al unei lumi administrative impinse la extrem. Cine nu a trait intr-o astfel de lume poate nu ar aprecia aceasta generalizare asa cum o apreciem noi… In ‘Castelul’, cosmarul e intrupat, facut material, reprezentat, si dificultatea literara cred ca rezida in materialitatea acestei reprezentari. Ceea ce trebuia sa fie un popas temporar devine un capat de linie, apoi o temnita, cu reguli nesigure si mereu in schimbare (asta nu e caracteristica doar Romaniei lui Ceausescu, s-a intamplat si in alte vremuri si cred ca se intampla si acum, pe unii schimbarea Constitutiei ii pasioneaza la fel cum pe noi ne pasioneaza literatura). Iar partea cea mai nenorocita din contextul ‘Procesului’ e sentimentul ca nu exista iesire: nu stii ce pacat al tau a generat tragedia, dar devine clar ca nu exista iesire, ca nimeni nu te va ajuta; iar finalul e o executie demna de serviciile de ecarisaj, si te face sa te intrebi: mie cand o sa-mi vina randul? De acord cu dvs., se poate spune ca o astfel de literatura nu produce aceeasi placere ca povestea frumoasei Remedios din Macondo (da, ma obsedeaza frumoasa asta si ma intreb daca de vina sunt adjectivele din jurul ei), dar ceva tot aduce: descrierea aspectelor absurde ale conditiei umane. Fie ca e vorba de lumea austro-ungara, fie ca e vorba de cea a altor lumi, generalizarea e de o soliditate incredibila. Nu cunosc texte mai solide decat cele pe care Franz Kafka se gandea sa le arda.
15 ianuarie, 2009 at 09:21
întorcându-ne la cartea lui bogdan, daţi-mi voie să pun aici un link spre o cronică, spun eu, edficatoare. îi aparţine tânărului prozator (stă să-i iasă un roman la bastion), critic literar (e specializat în apocalipse literare de tot felul 🙂 ) şi bun prieten. vorbesc de andrei simuţ: click aici
15 ianuarie, 2009 at 17:42
Fara nici o intentie polemica, dar ca raspuns la parerea lui Bujold, reiterata pe 14 ianuarie (vezi mai sus), voi posta aici pasajul pe care probabil domnia sa il are in vedere. E vorba de momentul cand Vincent urmareste un talk show la televizor. Fred este moderatorul emisiunii. Partea „eseistica” nu vine din partea naratorului, ci din partea celui mai neasteptat invitat la un talk show cu nuante „usoare”: un specialist in stiintele clasice care e intrebat despre natura sufletului, dar si care e parerea lui despre noile cuceriri ale tehnologiei medicale. Ca se fac astfel de referinte in text in perioada post-postmoderna a prozei, si ca in mijlocul lectiei de istorie a ideilor apare o mentionare de natura publicitara – nu cred ca e surprinzator. 🙂 Ca sa nu avem probleme de software, voi elimina aici diacriticele. Las la aprecierea dumneavoastra pasajul acesta, fragment din „Vincent nemuritorul”:
„Profesorul poarta un costum negru, de seara, pe care se vede ca îl îmbraca rar. Pare a fi stânjenit. Priveste deseori catre camera, cu oarecare stângacie.
– Disciplinele clasice nu mai sunt la mare pret… Nu se mai bucura de cinstirea de altadata… E un semn al vremurilor noastre…
[…]
– Erau aceste credinte obtinute pe baza experientei sau erau mai degraba niste prejudecati?
– Asta nu e rostul filozofiei sa raspunda… Întrebarea pe care mi-ati pus-o a fost care e istoria ideii de suflet, si despre asta putem discuta… Dar care au fost experientele precise care au facut, de pilda, ca în cultura hindusa sa se ajunga la o anumita concluzie despre esenta sufletului si despre felul cum sufletul se incarneaza, asta e greu de stabilit.
– Sigur, sigur, va rog, continuati.
– Pentru Platon, sufletul are trei parti: logos, thimos si eros. Daca logosul este mintea, sau ratiunea, thimosul corespunde emotiilor. Iar erosul contine poftele, dorintele… Rationamentele care se faceau pe atunci erau de felul urmator: putem sa separam dorintele de ratiune? Dar emotiile de ratiune? Interesant e ca la Aristotel se spune foarte clar, în cartea a doua din De anima, ca sufletul nu poate fi despartit de trup, sau ca cel putin parti ale lui nu pot fi despartite de trup. El scrie asta explicit. Pe de alta parte, daca avem rabdare si-l citim pe Aristotel pâna la sfârsit, vedem ca pentru el intelectul e descris ca o unitate aparte, care ar putea fi eventual despartita de trup. Fireste, toate aceste concepte au fost reluate si regândite mai târziu de gânditorii crestini, care si-au facut din aceste reflectii o ocupatie centrala. La Toma de Aquino, gasim în Summa Theologica un amplu comentariu pe marginea distinctiei ca omul are o componenta corporala si una spirituala. Pentru Toma, sufletul este un corp, chiar asa spune, un corp care nu se muta daca nu este mutat. Dar corpul este întâiul principiu al vietii. Pe de alta parte, sufletul nu este ceva subzistent, spune Toma. Sufletul nu poate subzista în afara corpului.
– Asta o spune un gânditor catolic?
– Da, Toma de Aquino, unul dintre parintii bisericii. Sufletul nu poate subzista în afara corpului. Mai mult înca, el preia un argument de la Aristotel atunci când spune ca sufletul nu simte si nu întelege. Pentru ca simtim cu o componenta emotiva a fiintei, si întelegem cu intelectul. Or, sufletul e altceva, e acea parte care ramâne atasata de trup. Sufletul omenesc este substanta, o substanta care nu e universala, ci particulara, adica o individualitate, si nu o individualitate animala, ci neaparat umana.
Fred duce mâna la frunte si se freaca usor. În studio e liniste. Fred spune:
– Va întrerup numai pentru a reaminti telespectatorilor nostri ca imediat dupa aceasta emisiune vom transmite în direct de la Arena din Phoenix meciul de basket dintre Phoenix Suns si Los Angeles Lakers, întâlnirea atât de mult asteptata de telespectatorii nostri. Da, domnule profesor, va rugam sa continuati.
– Asadar, la Toma de Aquino, sufletul nu e compus din materie, dar are forma si, oricât de paradoxal ar suna, acest suflet are aceeasi natura ca si îngerii.” (Referinta: pp. 30-33.)
15 ianuarie, 2009 at 19:43
Si daca tot discutam despre viata de apoi 🙂 , nu rezist sa nu amintesc aici videoclipul acesta:
Cred ca i-am descoperit dupa ce au fost invitati demult la un show al lui David Letterman. (Ca sa vedeti la ce ma uit eu la mizeul noptii. 🙂 )
16 ianuarie, 2009 at 20:33
Va multumesc pentru intalnire, pentru discutie si pentru parerile dvs. Voi mentine in continuare o pagina web dedicata romanului Vincent nemuritorul pe serverul de la Michigan State University, la adresa
https://www.msu.edu/~suceavad/Vincent.html
Prefer sa continui postarile acolo, pentru ca acea pagina de web exista de la finele lui 1998 si beneficiaza de multe conexiuni.
16 ianuarie, 2009 at 20:40
Si noi va multumim pentru dialogul virtual purtat si ideile impartasite.