weirdtalesRevista Weird Tales, fondata, hat departe in negurile timpului, in anul 1932, apare in format de 6 numere pe an, din cate se observa, cite unul pentru 2 luni, numarul din august/septembrie, anul acesta, putand fi downloadat de aici.

De remarcat ca la momentul de fata editorul pe categoria de fictiune este cunoscuta Ann VanderMeer, sotia lui Jeff VanderMeer, responsabili pentru antologiile Best American Fantasy 2008,  Fast Ships And Black Sails, New Weird, Steampunk, si asta daca ar fi sa enumeram doar antologiile. Din editorialul lui Ann VanderMeer aflam ca numarul de fata este dedicat exclusiv lucrarilor Weird din afara spatiului american, constientizand si aceasta potentialul literar al scriitorilor ce nu vorbesc limba engleza, insa deseori un subiect tabu printre publisherii americani datorita costurilor ridicate ce le implica o eventual traducere dintr-o limba cu circulatie mai redusa. Intr-adevar din ce constata editoarea fiecare tara are propriul sau stil specific de abordare al genului fantastic, cu elemente si jocuri de limbaj proprii.

Intr-un articol intitulat „Apocalypse Right Now„, Robert Isenberg, analizeaza tendinta studiourilor americane de cinema din ultimii ani de a produce filme in care este adus in discutie viitorul nu prea favorabil al omenirii, evident spre apocaliptic, enumerand doar cateva dintre ele si anume : The Road, aflat inca in stare de productie, Children of Men, I am legend, Cloverfield, Blindness, The happening, War of the worlds si lista continua. Urmeaza apoi un interviu de cinci intrebari cu Lauren Groff, scriitoarea cartii „The Monsters of Templeton„, de care recunosc ca nu am auzit pina acum, insa nu pot spune ca nu mi-a trezit interesul.quest_plug

In continuare avem un articol despre o talentata artista plastica, Jessica Joslin, ce amesteca motivele steampunk cu informatiile detaliate despre anatomia fiintelor pe care le detine, rezultand imaginea unor creaturi fantastice, atat de bine realizate incat lasa impresia de realitate.  Nu sunt neaparat un fan inrait al poeziei, asa ca nu m-a impresionat neaparat „The monster with the shape of me” de Brian J. Hatcher, nu acelasi lucru intamplandu-se cu interviul acordat de Victor Koen, cel a carui rezultat artistic se afla si pe coperta numarului de fata. Mi s-a parut interesant de observat modul in care reuseste un artist sa-si desfasoare munca in orasul New York, motivele care au determinat un grec sa se mute intr-unul dintre orasele metropola al Americii, motivatiile din spatele lucrarilor sale, dar si sursele de inspiratie pentru creatiile proprii.

First photograph” este scrisa de Zoran Živković, un scriitor sarb, de care am auzit recent, spre rusinea mea, autor a peste 17 lucrari de fictiune intre care sunt incluse si romanele „The fourth Circle” (1993), „Time Gifts” (1997), „Escher`s Loops” (2008). Dintre premiile primite as mentionat un World Fantasy Award plus alte cateva la nivel local. Povestirea de fata mi s-a parut, dintr-un anumit punct de vedere, cel al stranietatii in primul rand, cuminte, daca o pot numi asa, urmarind impresiile unui nou-nascut asupra deciziei fratelui geaman de a nu se mai naste. Am spus cuminte pentru ca nu avem elemente care sa ne surprinda, suspansul lipseste cu desavarsire fiind construita ca o relatare de intamplari, personajul incercand sa-si explice anumite gesturi, ascunse in spatele unei fotografii. Totusi, textul te prinde, observandu-se prin profunzimea scriiturii si usurinta de transmitere a mesajului ca scriitorul are ani de munca si perfectionare in spate.

The Gong” scrisa de Sara Genge, doctor in Madrid, ce cocheteaza si cu scrisul, avand povestiri aparut si in Strange Horizons, Helix SF, Cosmos Magazine, etc este un text fantasy, cel putin in aparenta clasic. Avem doua armate, una alcatuita din fiinte sarpe, cu reguli si obiceiuri diferite de cele ale societatii omenesti, si cealalta armata formata din eunucii curtii, singurii dornici de-asi apara regatul si mercenarii angajati sa lupte alaturi de acestea, mai precis Femeile Neprihanite, in traducere libera. Surprize prea mari nu au fost, insa si de aceasta data avem un text placut la lectura, fara inovatii, neabatandu-se de la traseul inspirativ, si nesarind din tiparul fantasy-ului. De mentionat ca la un moment dar am fost un pic confuz, unul dintre personajele masculine, eunuc intr-adevar, a fost apelat ca fiind o persoana de sex feminin. Sau poate nu am prins eu sensul.

In „The dream of the Blue Man„, israelianul Nir Yaniv, ce a devenit recent editor sef la „Dreams in Aspamia”, singura revista dedicata sci-fiului in Israel, urmareste un univers viitor in care visul este principala indeletnicire a celor ramasi in viata. Si textul de fata mi s-a parut destul de departe de ideea pe care o aveam deja facuta despre directie pe care ar fi trebuit sa o abordeze weird tales-urile. Textul este mai mult fantastic, si mai putin weird, finalul dovedind, like always, ca nimic nu este ceea ce pare.

The Wordeaters” urmareste drama sotiei unui scriitor al carui foc creativ l-a parasit, lasandu-l neimplinit din punct de vedere literar. Totusi cea care sufera mai mult, cel putin la inceput este sotia, cea care trebuie sa-i stea credincioasa alaturi, si care tanjeste dupa un strop de atentie. Si acum, linia fantastica este continuata cu succes de scriitoarea Rochita Loenen=Ruiz, filipineza ce traieste in Olanda, textul acesteia mentionandu-i pe Gabriel Gargia Marquez, Ernest Hemingway, Virginia Woolf si chiar Michael Moorcock. Si mentionarile nu sunt chiar intamplatoare. Cel putin in acest numar, se poate observa cu usurinta ca pentru cei care asociaza weird-ul cu literatura tip Lovecraft, Barker, nu mai sunt cu stirile la zi, timpurile schimbandu-se, subiectele sunt mai putin intunecate, lipsite de imagini dominate de sobrietate si anxietate, de intunecime si fiinte ce populeaza aceste lumi supranaturale, cel putin in numarul de fata al revistei predominand un fel de realism fantastic, mai usor de digerat.

Juraj Červeňác este un scriitor slovac cunoscut pentru textele sale scurte si romanele in care imbina elementele istorice cu cele sword & sorcery si mitologia slava. Dintre romanele sale sunt amintite „Warlock: The bloody Fire„, „Conan and The twelve gates of Hell” (sub pseudonimul Thorleif Larssen) si mai recent „Bogatyr: The white tower„. Povestirea de fata il are in centru pe warlock-ul Rogan, personaj intalnit in multe din textele sale, nevoit sa se confrunte cu efectele, nu prea fericite, pe care le are o defrisare de padure asupra locuitorilor sai ascunsi, de zamislire apropiata cu acesta. Si in acest caz se vede ca scriitorul nu este la prima incercare de acest gen, elementele specifice zonei fantasy dandu-si intalnire in povestirea sa, insa ca o principala particularitate as remarca stilul mai sangeros decat de obicei si imaginile partial socante de care avem parte, aducand un suflu nou, in comparatie cu cele care au rulat pina acum. Avem parte de actiune din plin secondata de personaje carismatice, desprinzandu-se ideea de neputinta in fata schimbarilor ce au loc in lume, si incapacitatea unora de a se adapta la noile mersuri.

Chiles Samaniego, filipinez mutat in Singapore, revine cu „Time and the Orpheus” la directia initiala intalnita in marea majoritate a povestirilor din revista, insa de aceasta data elementele fantastice sunt in cantitati si mai reduse, doar finalul avand ceva din ceea ce ar putea cataloga textul ca unul mai “special”. Meritele scriiturii insa nu pot fi contestate nici de data, in centru aflandu-se dorinta si nevoia unor oameni pentru un loc al lor unde sa se simta bine, confruntati cu desfiintarea iminenta a acestuia.

Si am ajuns si la Alistair Rennie si al lui „BleakWarrior meets the Sons of Brawl„, la care, recunosc am avut ceva emotii, tinand cont de afirmatia scriitorului Costi Gurgu, ce a mai studiat si el revista, aici. In principiu, textul mi s-a parut intr-adevar un pic mai slab, atat ca idee cat si ca intensitate, comparativ cu cel din antologia New Weird, si mai abundent totodata, in elemente meditative si necunoscute sufletesti. Totusi si aici actiunea este la ea acasa, personajele sunt bine implantate in cadru, nimic nefiind lasat la voia intamplarii. Si acum avem parte de imagini neindicate celor mai slabi de inger, si de o lupta semiepica intre Meta-Luptatorul si fii lui Brawl, intriga amplificandu-se odata cu aparitia unui al treilea personaj. Din ce am putut observa scheletul povestirii este asemanator, in anumite puncte cu textul din New Weird, de exemplu, modul in care sunt introduse personajele, lupta dintre „Nailer of Souls” si cea numita „Be my Enemy”, o batalie finala este cea care decide soarta eroului, insa acestea sunt imbinate si cu ceva elemente noi. Per total, nu am fost la fel de entuziasmat ca de prezenta sa in antologie, insa  m-a destins suficient cat sa-mi placa mai mult decat alte povestiri din revista.
alchemyofstone21

Ar mai fi de mentionat un interviu cu un animator tot New Yorkez, Bill Plympton si un scurt studiu asupra prezentei Oceanului Pacific in opera lui H.P. Lovecraft.

Am pastrat ce mi-a placut mai mult pentru final. Este vorba de un fragment din cartea „The Alchemy of Stone” de Ekaterina Sedia, o combinatie reusita de steampunk cu infuziuni de alchimie, plasata intr-un cadru industrial particular, in care, in urma revolutiei industriale, masinile construite au reusit sa se impuna pina si in politica. Fragmentul ne ofera un moment din viata unui asemenea robot cu o viata proprie, independent de creatorul sau, acarui pasiune principala o constituie fabricarea de potiuni cu diverse folosinte. In fragment ne sunt oferite si cateva detalii si imagini ce ilustreaza unicitatea si diversitatea lumii imaginate de scriitoare. Pe mine m-a convins.

Am mai descoperit niste informatii noi in parcurgerea revistei insa le-am pus deoparte sa le folosesc cu o alta ocazie. Cum am spus, textele de fata sunt mai mult indreptate spre un realism fantastic insa avem si ceva texte promitatoare de fantasy plus povestirea lui Alistair Rennie. Si probabil de unii scriitori vom mai auzi si in viitor, in special cei mai tineri, evident. Si sa nu uit ca ar trebui sa-i multumesc lui Alistair Rennie ca mi-a oferit sansa sa parcurc si eu pe viu paginile revistei Weird Tales. Probabil voi incerca si o traducere in engleza a textului. Dar pina atunci, Thanks Alistair Rennie for sending me this magazine.

Si, bine v-am regasit in 2009!