stapanul-cantecelorOrson Scot Card a ramas vestit, in Romania cel putin, pentru „Ender’s Game” (1985) si continuarile „Speaker for the Dead” (1986) si „Xenocide” (1991) – traduse si in colectia Nautilus a editurii Nemira – primele doua castigand atat premiul Hugo cit si pe cel Nebula, si transformandu-l pe Orson Card in singurul scriitor ce a reusit performanta de a primi ambele premii, la intervalul a doi ani consecutivi. „Stapanul Cintecelor” a fost scrisa in anul 1980, fiind rasplatit in 1981 cu premiul Hamilton-Brackett Memorial, necunoscut „muritorilor” de rind pentru ca este un premiu decernat pentru cele mai bune carti sci fi ale reprezentantilor comunitatii mormonilor. Daca vreti sa stiti cu ce sa mananca aceasta miscare religioasa puteti consulta si articolul de pe wikipedia.

Desi mi s-a vorbit la superlativ de carte, din punctul meu de vedere, prima jumatate are toate ingredientele necesare sa-ti mentina curiozitatea treaza, sa uiti de timp si de alte stresuri, insa aceasta prospetime si placere a lecturii se pierde total in partea finala, ce poate deveni chiar frustranta, pentru mine a cam fost. Actiunea are momente de suisuri ce alterneaza cu cele de acalmie, in care se pregateste o alta noua lovitura de teatru, insa acestea nu reusesc decat sa temporizeze subiectul si sa desprinda brutal cititorul de feeling-ul cartii. Ideea de a structura cartea in capitole ce poarta numele personajelor si asupra carora se centreaza atentia ajuta la identificarea celor ce trebuie urmariti si ale caror destine sunt trecute sub lupa ochilor critici ai scriitorului. Desi par ca sunt relativ independente si se pot citi separat, tocmai prin aceasta separare a capitolelor pe baza personajelor, si prin prezenta actorilor in intregul fir narativ al romanului, am tras concluzia ca in fapt, acestea trebuie vazute toate ca un intreg si nu ca povestiri de sine statatoare. Daca ar fi sa le delimitam in puncte de reper diferite atunci doar primele doua capitole, Esste si Mikal sunt cele definitorii pentru roman, cele care iti starnesc curiozitatea si apoi ti-o alimenteaza cu informatii si detalii noi, si privite separate, de restul capitolelor, „cântă” cu succes despre focul creativ ce pusese stapanire pe scriitor in acea perioada.

Ne gasim intr-un viitor indepartat al omenirii, pe planeta Tew, in plin razboi de cucerire si unificare a tuturor lumilor cunoscute din Galaxie sub o singura mina de fier, cea a imparatului Mikal. Casa Cantecelor se gaseste pe aceasta noua planeta subjugata si se ofera sa-i livreze, la un moment ales de ei, o „Privighetoare” care sa-i lumineze zilele si sa-l binedispuna pe imparat. Astfel avem un roman de constructie si slefuire a unei personalitati, cea a privighetorii Ansset, al carui nume in pod paradoxal nu il regasim in denumirea niciunui capitol. Insa nu iti trebuie prea multa intuitie sa poti observa ca inca de la inceput intreaga evolutie a evenimentelor este tesuta in jurul mitului Privighetorii si mai apoi a faptelor si intamplarilor prin care trece acest tanar special antrenat pentru a canta. Romanul este dominat de ideea ca fiecare fiinta are un cantec al sau special, particularizat, si atunci cand aceste adevaruri si puncte sensibile sunt atinse, in cazul de fata prin notele si ritmul cantecelor, oamenii isi pot percepe mai usor greselile, obtinandu-se in acelasi timp si o limpezime a ideilor si a modului in care este vazuta interactiunea cu lucrurile si situatiile din jur.

Probleme intalnite de Mikal in domnia sa si modul in care-si conduce el imperiul mi-a adus in minte crampeie din domnia Imparatului Zeul al Dunei din capodopera lui Frank Herbert, probabil deoarece exista si aici aceleasi tente si nuante de anxietate, de teama ca imperiul nu va dainui dupa moartea celui care l-a intemeiat, problema alegerii succesorului nefiind una usoara. Nu lipsesc nici obisnuitele intrigi de curte, rapiri pentru a se obtine rascumparari fabuloase, actiuni militare in forta, asasinate politice, descrieri de planete din galaxie, politii secrete si retele mascate de rebeli, etc. Totusi romanul este marcat de drama fiintei inzestrate cu abilitati deosebite, constiente sau nu de puterea ei de a schimba lumea si a influenta cursul evolutiv al istoriei prin actiunile si repercursiunile faptelor sale. songmasterFinalul este in acelasi ton cu nuantele dramatice si inchise, ce-si lasa amprenta asupra desfasurarii intamplarilor, insa surprinde ideea unui viitor marcat de personalitatea celui inadaptat,  a carui genialitate a fost unanim recunoscuta.

Stapanul Cintecelor” a fost o lectura surprinzatoare, mai ales prin originalitatea subiectului abordat si detaliat cu lux de amanunte, impresie pregnanta in primele doua capitole/povestiri, cu o intindere apreciabila, mai mult de jumatate de carte. Din pacate desi era interesant de urmarit si evolutia celorlalte personaje, povestirile lor nu s-au mai ridicat la acelasi nivel cu cele doua, Esste si Mikal. Luand in considerare aceste idei si finalul in care actiunea isi schimba total perspectivele si subiectul se centreaza mai mult pe drama personala a eroului si mai putin pe evenimente si intamplari, as reveni cu ideea ca o povestire  sau o nuveleta ar fi avut un impact mult mai puternic si ar fi ramas mai mult timp in mintea cititorilor.

Despre carte mai gasiti alte vorbe si pe blogul cultural Sf , de unde am aflat ca intr-adevar romanul are la baza o povestire, „Mikal’s Songbird„, aparuta in 1978 si nominalizata la randul ei la premiul Nebula. Lectura placuta si Sarbatori Fericite in continuare!