Atentie! Articol de recesiune, lung si fara poze.

Ideea acestui articol mi-a incoltit in cap dupa ce am citit maretul articol din New Scientist, articol in care autorul se intreaba  daca genul science fiction este pe moarte. Nu stiu de unde le tot vin ideile acestea unora. Da, nu este o chestie originala, nu este nici macar noua. Este o intrebare veche de aproape 50 de ani, care tot apare in perioadele cand economia merge prost.

In primul rand ipoteza lor de lucru este eronata. Se vehiculeaza idea ca SF-ul s-ar lua la intrecere cu stiinta, si ca, na!, stiinta a progresat asa de mult incat SF-ul este cam obsolete. Asta in priviinta lumilor sau viitorului imaginat. Cat despre SF ca literatura sau parte a literaturii, se pare ca este doar „semi-respectable”. Dar totusi sint si parti din SF in general, care par autorilor destul de selecte, si ne sint date ca exemple „Star Wars” si „Matrix”. Din pacate cam asta este la ce se gandesc cei ne-avizati cand aud de SF, Sci-Fi sau cum vreti sa-i spuneti, inclusiv cei de la New Scientist. Chestia e ca scriu despre o chestie despre care nu prea au habar…

Inca de la inceputul anilor ’60 a aparut ideea SF-ului muribund, pe fondul unei relative acalmii economice, perioada in care un mare numar de reviste de gen au disparut iar ritmul aparitiilor editoriale a scazut simtitor. Multi din autorii momentului s-au resimtit, inclusiv Robert Silverberg care a perceput fenomenul cam asa: ” un fel de mare imperiu prabusit, care a colapsat intr-o ciudata decadere provinciala”. Cred ca este elocvent faptul ca in 1961, premiul Hugo pentru cel mai bun fanzin a fost castigat de un simpozion cu titlul „Cine a omorat SF-ul?” A murit SF-ul atunci? Pai nu prea, chiar din contra. Poate selectia s-a inasprit, dar lucrarile bune au trecut, autorii talentati nu au disparut. Philip K. Dick, Poul Anderson sau Cordwainer Smith, pentru a da cateva exemple, au avut contributii importante in acea perioada. Tot atunci exponentii noului val isi faceau debutul: Roger Zelazny, Ursula K. LeGuin sau Kate Wilhelm pentru a numi cativa.

Toata treaba s-a repetat spre sfarsitul anilor ’70, o gramada de articole simandicoase sau savante explicau de ce totul s-a sfarsit pentru SF. Unii s-au panicat, gandindu-se sa treaca la mainstream. Si, iarasi, lucrari importante au aparut in acea perioada „sterila”, nume mari precum James Tiptree, Jr., Frederik Pohl, Gene Wolfe sau John Varley au avut ceva de spus. In 1991 s-a intamplat inca odata, si inca odata in 2001 (desi valurile au fost mai mici), si pe pare ca se intampla si acum. Poate se va repeta in 2021, si tot asa… Fara doar si poate, perioadele respective au avut si „victime”, asa cum probabil o sa fie si acum. Nu vreau sa dau nume, insa unii autori probabil sa o sa fie nevoiti sa-si ia si alt job pe linga scris, debuturile vor fi mai putine, publicul o sa vada ca unele premii nu sint acordate cum erau odata, etc. Cu toate acestea, cartile bune vor fi tot bune, scriitorii talentati vor scrie in continuare, si SF-ul cel muribund va fi resuscitat si de aceasta data.

Revenind la New Scientist, desi titlul pare incisiv, articolul in sine e doar barbologie, fara focus, fara directie. Mai nasol e ca si cei sase crai ai SF-ului nord american raspund cam anemic, fara convingere, poate in afara de Gibson care are totusi ceva de spus. Restul sint doar raspunsuri politicoase care nu spun nimic. Iar Margaret Atwood o face de-a dreptul lata. In acceptiunea respectivei doamne, cei care citesc SF sint doar niste adolescenti intarziati care viseaza planete cu sau fara dragoni pe ele, nave spatiale, savanti nebuni, chestii cu ochii rosii si asa mai departe. Brrrr!

Pina si recent intervievatul Alistair Rennie incurca oarecum borcanele in raspunsul  la intrebarea „vei scrie povestiri de factura science fiction?”. Oarecum incurcat, el refuza sa aiba „mai mult de cateva elemente de spatiu cosmic si stiinta” in povestirile sale, povestiri ce vor „tinde mai mult spre metafizica decat fizica”. Pai SF-ul nu se rezuma la spatiul cosmic sau fizica domnu’ Rennie. Nici macar elementele de fundal nu se rezuma la atat, chiar si un singur roman, avand mult mai multe „ingrediente” in formarea lumilor, ca sa nu mai vorbesc de partea literara.

Evident, nu iese fum fara foc. Iar focul care din cand in cand „parleste” genul, se numeste ultra-comercialism. Si din pacate, nu este vina numai lui Sci-Fi Channel, sau diverselor francize declarat comerciale gen „Star Wars”, „Star Trek” sau alte chestiuni derivate din BD (vezi invazia de filme subtirele care fac exces de efecte speciale). Este si vina unor „agenti dubli”. Poate nu stiati, dar noua serie Dune este „scrisa” la reportofon, iar schitele lui nea Frank exista doar in strategia de marketing a fiului. Orson Scott Card vrea neaparat sa aflam ce a mancat Ender la cina si cate basini a tras dupa. Sintem sufocati de mega-serii, a caror singura ratiune este sa ne determine sa scoatem banii din buzunar. Volumele incep sa se contrazica intre ele, dar nu-i bai, fanii cumpara hipnotizati. Alti autorii au devenit experti in promovare si sint implicati in tot felul de activitati pretins academice, in fond mondene, iar „operele” sint scrise in avion sau in timp ce asteapta urmatorul avion (ganditi-va ce se spune despre diverse chestii „fabricate pe vapor”). Si trebuie sa scrie mult, caci asa e modelul – anul si romanul, macar unul, dar atunci sa fie de minim 700-800 de pagini. Nu care cumva sa scrie vecinul mai mult! Poate ar fi interesant sa vedeti pe cine considera cei de la New Scientist tinere sperante ale genului. Eu am fost impresionat, dar nu in sensul bun.

Sa zicem si de premii. Se pare ca nivelul nominalizarilor a scazut an de an, precum si nivelul premiantilor. Si nu e un fenomen izolat, ci este general, foarte vizibil la premiile populare precum Nebula sau Hugo. In ultima vreme imaginea SFWA s-a deteriorat considerabil, chestie remarcata inclusiv de membrii respectivei organizatii, perceputa ca un fel de „Caritas” de marketing. Nu vreau sa mai spun nimic de Hugo si Harry Potter. Populismul de doi lei a avut multe de spus – sa fie tendinta generala descrisa in cartea lui Tevis !? Noroc cu cavalerul alb, „Pulitzerosul” Chabon, sosit la momentul oportun sa salveze imaginea terfelita a respectivelor distinctii. Da, politica este o curva in orice domeniu si la orice nivel.

Acum sa vorbim si despre situatia actuala „de la Romania”. In 2007 si 2008 au aparut cateva volume romanesti, unele noi, altele cu povestiri adunate pe parcursul mai multor ani. A fost si carti bune, si carti contestate, sau carti de care nu a auzit sau nu le-a citit aproape nimeni. Asta e.

Anul trecut a fost un an ciudat. In ciuda unei senzatii generale de relansare a SF-ului, aparitiile editoriale au fost foarte putine si intr-un ritm foarte stangaci. Anul acesta in schimb, avem o adevarata inundatie in comparatie cu 2007.

Nemira a adus autori noi precum Sawyer, McDevitt, Vinge, Wilson, Shepard, Simmons, Reynolds – concentrandu-se in special pe volume premiate sau foarte cunoscute, fara sa riste experimente radicale. In acelasi timp au fost continuate antologiile lui Dozois cu inca trei volume (de fapt jumatati de volume, cam scumpisoare). Mihai Dan Pavelescu este un tip mai tacut si cam secretos de felul lui, care nu s-a lansat in declararii de intentii sau promisiuni facute public, asadar e cam greu sa-i poti reprosa ceva, cand de fapt nu a promis nimic. Totusi, intre randuri si poate specula asupra „Revelation Space”-ul lui Reynolds, continuarea Ilionului si „Hyperion Cantos” daca renunta „aia” (sau expira), „Heechee Saga” lui Pohl (cate volume?), eventual un nou Wilson dupa reactiile si recenziile favorabile. Eu sint curios ce solutie se va adopta pentru antologiile lui Dozois, incercarea de a relua tot din urma nefiind fezabila. Si sa nu uit de seria lui Martin! Ar mai fi de adaugat ca s-a inaugurat in acest an blogul editurii, cam saracut in stiri fierbinti, insa o punte de legatura cu cititorii. Moare SF-ul la Nemira? Nu, chiar deloc (desi a murit odata), o duce chiar foarte bine, MDP il „creste” foarte frumos.

Millennium Press, stie toata lumea, este o editura mica, omul-orchestra fiind Horia Nicola Ursu. HNU este cazul tipic de editor care publica ce-i place, daca poate. Insa nu se fereste nici de chestiile comerciale daca sansele de reusita financiara sint ridicate. Insa nu va lasati inselati, nu cartile comerciale sint cele apropiate de sufletul respectivului editor. Anul acesta MP a avut cateva reusite notabile: New Weird si Viteza Intunericului. Nu stiu daca Cyberpunk sa-l trec la reusite sau la rateuri – la reusite pentru ca a aparut, rateuri pentru ca tirajul initial a fost relativ ridicol de mic iar promisul tiraj de masa se lasa inca asteptat… O alta chestiune notabila este debutul lui Scalzi in Ro, cu agreabila sa serie „Old Man’s War”. In rest cateva amanari repetate la „Jihadul…”, la „Predator”, precum si la „Antologia Millennium” (astea le bifam la promisiuni zgomotoase dar neonorate). Moare SF-ul la MP? Nu, chiar deloc, pentru ca lui Horia ai place.

Michael Haulica se ocupa de Revista Nautilus –  format electronic. Normal ar fi trebuit sa spun de ea cand am vorbit de Nemira, insa m-am gandit sa o leg mai mult de numele lui „guru’, care se pare ca trudeste si la Millennium, alaturi de Ona Franz si boss-ul HNU. Dupa debarcarea subita de pe „baporul” numit Tritonic (din motive nu foarte clare sau „de sanatate”) a avut mai mult o activitate de free-lancer, semnand diverse articole pentru Observatorul Cultural sau Ziarul Financiar, in acelasi timp pastorind revista Nautilus, obiectivul final fiind culegerea unor texte meritorii pentru un eventual almanah/antologie sau cum s-o fi numind. Imi e greu sa cred ca selectia a mers prea bine, cu mici exceptii textele fiind, fara sa exagerez, penale sau extrem de banale. In a doua jumatate a anului s-a implicat in activitatile MP, avand o contributie majora la aparitia in conditii redactionale ireprosabile a antologiei „New Weird”. Dar avem si cateva bilute negre, e drept, mai vechi. Una ar fi debandada in care s-a aflat defuncta colectie fiction.ro. prin 2007. Stim ca s-a publicat dupa cum au venit contractele sau traducerile, insa e clar ca nu a fost buna aceasta abordare. Ma rog, poate au fost presiuni si de alta natura… Ultima gaselnita a Maicului este amestecarea genurilor de fictiune. Poate a fost o idee buna ca domnul Gaiman sa apara in LIT, nu stiu. Insa Richard Calder?! Si cu coperta aia?! A fost clar o prostie, cel putin in opinia mea. Si se pare ca respectivul domn persista cu aceasta idee, care la baza nu este rea, insa aplicata aiurea poate avea consecinte nedorite. Daca si Calder ar fi fost cunoscut publicului roman in aceeasi masura in care era cunoscut Gaiman, era ok, asa insa probabil ca o sa avem un cititori de mainstream pacaliti si frustrati, precum si potentiali amatori de SF care or sa treaca pe linga raftul respectiv, fara sa acorde prea multa atentie volumului de fata. Omoara Michael Haulica SF-ul? Eu as zice ca nu, chiar daca „l-a ametit” un pic, din prea multa dragoste.

Cu ocazia asta am facut trecerea la Tritonic, editura despre care s-ar putea scrie un roman fara prea mari eforturi, si ar putea fi un roman horror, sau un SF apocaliptic/distopic, poate chiar un roman de comedie… Caci nu-i asa, viata acestei edituri este mai spectaculoasa decat multe carti, chiar mai spectaculoasa decat „Blestemul Manuscrisului”, in cazul acesta putind aplica dictonul usor modificat „Viata bate cartea!”. Fara doar si poate personajul principal este domnul Bogdan Hrib, un veritabil afacerist „da Bucale”, convertit la director de editura. Ca orice afacerist din specia sus amintita, domnul Hrib cauta profitul (cel mare si facut rapid) instinctiv, fara sa se incurce cu planuri, strategii, termen lung, dezvoltare etc. (chestii din carti, pentru fraieri), fiind dispus, se pare, sa sacrifice in proces inclusiv obiectul de activitate al „afacerii”, adica cartile. O da! Se vede si se simte de la mare distanta! Cu un portofoliu de titluri si autori lasat mostenire de Haulica dezertorul, domnul Hrib crede ca nu are nevoie de un coordonator petru colectia redenumita cu multa imaginatie SFFH (sau pentru vreo alta colectie), ca lucrurile merg de la sine, iar daca nu merg, asta e, trebuie sa asteptati, ca doar titlurile sint blocate pentru Romania (Hihihi! Ciuda, ciuda!). Adevaratii oameni problema sint insa cei care cumpara de pe Amazon sau alte surse („preferatii” de ex.). Dar nu-i bai, ca nu-s asa multi.

Cartile, hmmm, sint marfuri in cazul acesta. Unele sint grabite pe piata, altele, mai ales cele din serii, sint amanate intentionat. In pare rau ca suna asa urat, dar calitatea redactarii cartilor este direct proportionala cu calitatea redactorilor si traducatorilor implicati, calitate care este, la fel, direct proportionala cu „numerarul” in cauza, precum si cu atractivitatea locului de munca, masurata un altceva decat bani. Dar domnul afacerist se pare ca este un fan al „reducerii costurilor”, dincolo de limita in care cartile s-ar bucura de o minima calificare a oamenilor ce trebuie sa le „produca”. Ba mai mult, uneori reducerea costurilor imbraca forme dezgustatoare…Multe demisii au fost urmate de scandaluri mai mult sau mai putin „palmate”. Ultimul a fost cu aceasta persoana, cam de aceeasi factura, care, intr-un  post dorit voalat/aluziv, a mai dezvaluit ceva din ce este dincolo de gardul vopsit. Asa ca dragii mei, daca asteptati ceva volume din serii, asteptare placuta; daca asteptati o varianta decenta a „Spatiului Singularitatii”, la fel; daca credeti ca volumul 2 din Imperiul Malazan sau Gentle o sa fie traduse/redactate mai bine, luati-va gandul.

Intotdeauna am fost uimit de structura personalului angajat la Tritonic: trei redactori – trei oameni la PR. Bre, ce trust hotarat, se ia in serios cu relatiile cu publicul. Au si blog! Ba chiar au publicat si o carte numita „Unora le place PR-ul”. In aceste conditii ai zice ca cititorii sint niste rasfatati. Dar, hei, aici vorbim de Tritonic, adica chestia aia unde toate sint exact pe dos. Si lor nu le place PR-ul. Este posibil ca blogul editurii sa fie unul din cele mai pline de gafe din blogurile ce reprezinta o persoana juridica, „evar” (nici site-ul nu duce lipsa de „dude”, dar nu-i bai, nu le pasa). Posturi ridicole, mult copy/paste, gafe, gafe, gafe… „Inhabitanti”, „Harissoni”, dume grele ce si-au facut loc de pe blog direct pe copertile cartilor. Eh, si ce daca?! Si ar mai fi de povestit despre cenzura asupra comentariilor, practicata sub forma „aprobarilor” sau stergerii. Pina la un punct pare in regula, dar nu pot sa inteleg de ce unele comentarii care includ cuvinte precum: invitatie, parastas, editura, sint lasate „sa treaca” pentru ca apoi tot colectivul, in frunte boss-ul sa se isterizeze in grup si sa treaca la desfiintarea faptasului! Adica, in PLM, aveti instrumentul numit „aprobare”, what’s the god damn point in doing this ?! Chiar aveti nevoie de circ la intervale fixe? Aveti nevoie de un debuseu pentru spiritul „da Bucale”? Alfel raspunsurile sint in doi peri, la misto sau deloc…

Ca tot veni vorba de dume. Se pare ca domnul Hrib se gaseste acum intr-o faza „trilaroasa”, (cica ar fi avut si una „SeFoasa” cu ceva vreme in urma), adica o faza in care domnul respectiv crede ca profitul mult dorit se poate face numai si numai cu thriller-e (sau cu tenta de thriller in unele cazuri „irecuperabile”). So, tot ce misca in imparatia sa editoriala trebuie sa se supuna acestui trend, pina si titlurile volumelor care nu prea au treaba cu respectivul gen au suferit un proces de „manelizare”. Astfel, „Counting Heads” a devenit …”Vanatoarea de Capete” iar prima jumatate a „Judas Unchained” a devenit „Steaua Pandorei Vol.3” in virtutea succesului volumului anterior(care au fost doua!).

Dar au fost si lucruri bune: Morgan, Harrison, Bujold (dupa atata vreme!), Zelazny, Marusek… (de Michael pornite).

Moare SF-ul  la Tritonic? Hmm, desi i se da in mod constant „la gioale”, nu moare din atat. Sic!

Oooh, ce mult am scris, nu stiam de ce ma dor destele…

Va urma.

Later edit: Datorez scuze pentru o argumentatie incompleta. Undeva in cadrul acestui post am aspus „alitatea redactarii cartilor este direct proportionala cu calitatea redactorilor si traducatorilor implicati”. Ei bine, calitatea muncii nu depinde numai de calitatea oamenilor. Nici cel mai grozav editor sau traducator nu poate resista unor conditii de munca vitrege, nemotivante. Sa fii mai mereu intr-o stare de sictir, sila, stress puternic, ajunge sa se vada in munca si rezultatele tale, mai ales atunci cand, satul de toate rahaturile, incepe „sa ti se rupa” de jobul respectiv. I’ve been there, felt that. Asadar, cei in cauza, va rog sa acceptati scuzele mele.

PS. Link la „dezbaterea” purtata pe blogul lui Horia.