Atentie! Articol de recesiune, lung si fara poze.

Ideea acestui articol mi-a incoltit in cap dupa ce am citit maretul articol din New Scientist, articol in care autorul se intreaba  daca genul science fiction este pe moarte. Nu stiu de unde le tot vin ideile acestea unora. Da, nu este o chestie originala, nu este nici macar noua. Este o intrebare veche de aproape 50 de ani, care tot apare in perioadele cand economia merge prost.

In primul rand ipoteza lor de lucru este eronata. Se vehiculeaza idea ca SF-ul s-ar lua la intrecere cu stiinta, si ca, na!, stiinta a progresat asa de mult incat SF-ul este cam obsolete. Asta in priviinta lumilor sau viitorului imaginat. Cat despre SF ca literatura sau parte a literaturii, se pare ca este doar „semi-respectable”. Dar totusi sint si parti din SF in general, care par autorilor destul de selecte, si ne sint date ca exemple „Star Wars” si „Matrix”. Din pacate cam asta este la ce se gandesc cei ne-avizati cand aud de SF, Sci-Fi sau cum vreti sa-i spuneti, inclusiv cei de la New Scientist. Chestia e ca scriu despre o chestie despre care nu prea au habar…

Inca de la inceputul anilor ’60 a aparut ideea SF-ului muribund, pe fondul unei relative acalmii economice, perioada in care un mare numar de reviste de gen au disparut iar ritmul aparitiilor editoriale a scazut simtitor. Multi din autorii momentului s-au resimtit, inclusiv Robert Silverberg care a perceput fenomenul cam asa: ” un fel de mare imperiu prabusit, care a colapsat intr-o ciudata decadere provinciala”. Cred ca este elocvent faptul ca in 1961, premiul Hugo pentru cel mai bun fanzin a fost castigat de un simpozion cu titlul „Cine a omorat SF-ul?” A murit SF-ul atunci? Pai nu prea, chiar din contra. Poate selectia s-a inasprit, dar lucrarile bune au trecut, autorii talentati nu au disparut. Philip K. Dick, Poul Anderson sau Cordwainer Smith, pentru a da cateva exemple, au avut contributii importante in acea perioada. Tot atunci exponentii noului val isi faceau debutul: Roger Zelazny, Ursula K. LeGuin sau Kate Wilhelm pentru a numi cativa.

Toata treaba s-a repetat spre sfarsitul anilor ’70, o gramada de articole simandicoase sau savante explicau de ce totul s-a sfarsit pentru SF. Unii s-au panicat, gandindu-se sa treaca la mainstream. Si, iarasi, lucrari importante au aparut in acea perioada „sterila”, nume mari precum James Tiptree, Jr., Frederik Pohl, Gene Wolfe sau John Varley au avut ceva de spus. In 1991 s-a intamplat inca odata, si inca odata in 2001 (desi valurile au fost mai mici), si pe pare ca se intampla si acum. Poate se va repeta in 2021, si tot asa… Fara doar si poate, perioadele respective au avut si „victime”, asa cum probabil o sa fie si acum. Nu vreau sa dau nume, insa unii autori probabil sa o sa fie nevoiti sa-si ia si alt job pe linga scris, debuturile vor fi mai putine, publicul o sa vada ca unele premii nu sint acordate cum erau odata, etc. Cu toate acestea, cartile bune vor fi tot bune, scriitorii talentati vor scrie in continuare, si SF-ul cel muribund va fi resuscitat si de aceasta data.

Revenind la New Scientist, desi titlul pare incisiv, articolul in sine e doar barbologie, fara focus, fara directie. Mai nasol e ca si cei sase crai ai SF-ului nord american raspund cam anemic, fara convingere, poate in afara de Gibson care are totusi ceva de spus. Restul sint doar raspunsuri politicoase care nu spun nimic. Iar Margaret Atwood o face de-a dreptul lata. In acceptiunea respectivei doamne, cei care citesc SF sint doar niste adolescenti intarziati care viseaza planete cu sau fara dragoni pe ele, nave spatiale, savanti nebuni, chestii cu ochii rosii si asa mai departe. Brrrr!

Continuă lectura „Valeu, iar moare Sefeul!”

Anunțuri