Sa incepem cu inceputul: „Polaris” a aparut in 2004, a doua in seria Alex Benedict, serie initiata in 1989 cu „A Talent for War”. De precizat ca acest roman precede „Seeker” („Exploratorul” in Ro – Nemira 2008), volum ce a castigat premiul Nebula in 2006.

Volumul incepe cu un prolog, o punere in scena destul de reusita, pe fondul unui eveniment celest grandios si foarte rar, cel putin pe scala umana a timpului. Cu aceasta ocazie ne sint prezentate o serie de somitati ale momentului, adunate la bordul navei „Polaris” spre a asista la sus amintitul eveniment. Dupa ce toata distractia se termina, „Polaris” se pregateste de startul spre casa, start care insa nu mai are loc. Navele de salvare recupereaza nava, insa toti oamenii de la bord au disparut. Clasica intriga a navelor fantoma sau blestemate. Cam asta e ce puteti gasi pe orice flap sau backcover al acestui volum.

Povestea este apoi impinsa ~60 de ani viitor, moment in care isi fac aparitia Alex Benedict, arheolog de meserie, comerciant de antichitati prin vocatie, si asistenta sa, Chase Kolpath. Si cam aici incep si problemele mele.  In opinia mea, Alex este un mixaj nereusit intre un Indiana Jones spatial si un Sherlock Holmes nu asa de spatial, care se doreste ba carismatic, ba „cool”, rezultant un comportament ciudat si un personaj de carton, a la compunere de adolescent nehotarat. Actiunea este narata la persoana intai de catre Chase(Watson?), alegere care pare ok pina cand ne dam seama ca singurele scopuri ale personajului respectiv sint de a netezi drumul lui Alex, si de ne aminti cu fiecare ocazie ce frumos, destep si bun este sefu’ ei. Oare unde am mai vazut asta?! Restul personajelor sint de-a dreptul ridicol de stravezii, motivatiile si comportamentul cel putin bizare, contribuind insa din plin la senzatia de „nu ma prinde”.

Desi plotul nu e rau in linii mari, un mix intre mister, aventura si intriga politista, felul in care autorul ne serveste indicii care ar trebui, teoretic, sa creasca tensiunea si misterului, este defectuos. Lipsa subtilitatii strica toata treaba,  asa incat dupa ce trecem de jumatatea romanului, finalul este deja previzibil, restul lecturii fiind doar un exercitiu de rabdare. In afara de faptul ca este previzibil, sfarsitul se bucura de un fel de confruntare/dezvaluire finala ce bate in ridicol datorita dialogurilor caraghioase, cu aer de „sense of wonder” ratat.

Am fost foarte dezamagit. Deja am un mare semn de intrebare asupra „Seeker”, in ciuda premiului castigat (n-ar fi prima oara cand SFWA o face lata), iar restul romanelor lui McDevitt au ajuns „in coada listei”, cu toate cele 8 nominalizari Nebula. „Polaris” este plin de clisee si imagini ratate, iar sursele de inspiratie sint destul de usor de reperat, pacat ca unele nu au fost „actualizate” in mod corespunzator, senzatia generala fiind cea de inconsistenta.

Dintre toate „blurb”-urile ce insotesc volumele lui McDevitt, unul revine aproape obsesiv pe toate copertile: „The logical heir to Asimov and Clarke”, cica asa ar fi zis Stephen King. Domnu’ King, plimbati dom’le ursu… Biologic n-are cum, logic nici atat.

Pro – designul copertii si ilustratia foarte reusite, premise interesante.

Contra – restul.

Opinia mea, subiectiva ca de obicei.